Jurnalul unui infidel. “Aspectul fizic nu e important. Pentru mine conteaza interiorul, sufletul”

ugly-babies

Pe bune?? Te-ai intalni cu Frankenstein la o limonada, daca ai sti ca e cel mai sufletist om din lume??

Oricat ar incerca unii sa ma convinga ca exteriorul nu e important, eu spun ca cel putin la primul contact vizual, e cel mai important. Am auzit deseori spunandu-se ca “pentru mine, sufletul, caracterul conteaza; cum arata e mai putin important“. Asta mi se pare o ipocrizie crasa. Cati dintre noi ar pierde o ora din viata, intr-o zi de vara, la o terasa cocheta din centrul orasului, pentru a se intalni cu o grasa sau un gras, urati si fara un gram de sex appeal? Chiar daca acei oameni, au un suflet minunat si sunt niste persoane extraordinare.

Nu avem rabdare sa descoperim caracterul unor oameni care nu ne plac fizic, daca asta este exclusiv  alegerea noastra. Ne place sa ne vedem,  sa pierdem timp, sa flirtam, sa iesim, sa facem sex, cu oameni care ne plac. Nu neg, exista posibilitatea sa ne indragostim de un urat, care nu ne place deloc, daca ne este coleg de serviciu sau conjunctural suntem fortati sa petrecem o perioada mai lunga in preajma lui. Atunci avem posibilitatea sa-i observam  interiorul si sa vedem ce om minunat este. Suntem fortati de imprejurari sa-l descoperim si putem avea surprize extrem de placute. La fel cum exista posibilitatea sa acceptam o iesire in oras cu o persoana care fizic, ne atrage foarte mult si sa descoperim la ea o gramada de lucruri care nu ne plac. M-am intalnit cu femei frumoase cu un iq dintr-o singura cifra, care au reusit foarte repede sa-mi atrofieze dorinta sexuala. Mai ales dupa 30 de ani, cand am inceput sa devin mai selectiv si am inlocuit sexul pur cu oricine, cu sexul pur cu femei de calitate. Care ma inspirau si intelectual.

Dezvoltarea internetului, a site-urilor de socializare si dating, da practic posibilitatea fiecaruia dintre noi sa initieze conversatii cu necunoscuti,  sa ajunga sa descopere puncte comune cu interlocutorul virtual si sa materializeze aceste conversatii intr-o intalnire reala. Desi, trebuie sa fim foarte atenti, selectivi si experimentati in alegerea partenerului de conversatie si implicit a partenerului de limonada. Pe net, lucrurile pot fi extrem de deformate, de cele mai multe ori cu buna stiinta, iar deceptia pe care o putem avea in viata reala in urma intalnirii cu o persoana descoperita in lumea virtuala, poate avea consecinte neplacute si greu de anticipat.

Asa ca, eu va doresc sa nu va intalniti cu oameni urati cu suflet frumos, dar nici cu oameni frumosi cu suflet urat. Intodeauna sa existe un echilibru intre Frankenstein si Einstein sau intre Ileana Cosanzeana si Zita lui Caragiale.

Victima destinului sau stapanul propriilor alegeri?

leap-of-faith

Daca mama si iubitul tau, ar fi implicati  intr-un accident cu urmari la fel de grave pentru amandoi si ar ajunge la spitale diferite, pe cine ai vizita primul?

E o intrebare dura? Nu e cea mai dura pe care puteam sa o pun.  Raspunsul la ea te face sa te simti vinovat?  E doar o situatie ipotetica, care nu se poate intampla in viata reala?

Posibil. Vreau sa spun doar…  ca viata este un cumul de alegeri. Alegeri pe care eu le vad de doua feluri. Alegeri pe care le facem rational (cu capul) si alegeri pe care le facem emotional (cu inima). Alegerile amestecate sunt un semn de slabiciune. Vestea trista este ca noi trebuie sa facem acestea alegeri. Singuri. Si trebuie sa ne asumam consecintele. Uneori, aceste alegeri ne schimba fundamental viata. Si aflam asta. Alteori, nici macar nu stim ca alegerea pe care am facut-o candva, a facut sa se intample ceea ce traim acum. Am ales rapid, fara sa ne gandim ce influente poate avea in viitor decizia noastra. Ce s-ar fi intamplat daca atunci, am fi ales altfel? Ce fel de… “butterfly effect’’ ar fi avut loc. In viata, pentru orice lucru care ni se intampla, exista cel putin doua alternative.

Atunci cand nu suntem multumiti de ceea ce ni se intampla, dam vina pe destin, soarta, karma, pacatele vietilor anterioare, nesansa. Si mergem mai departe. Spunandu-ne ca “asa a fost sa fie”, “asa a trebuit sa se intample”. Ne adapostim la umbra propriei noastre lasitati, macinati de propria noastra nefericire, ne scufundam in rutina vietii pe care o traim si devenim supravietuitori. Supravietuitorii propriilor noastre alegeri.

Atunci cand suntem multumiti de ceea ce ni se intampla, ne felicitam spunandu-ne ca am facut o alegere buna.

Cand faci o alegere, fii pregatit pentru consecinte neasteptate si ireversibile. Mai ales cand e vorba de oameni.

Cineva, imi spunea odata, ca cei mai fericiti oameni sunt cei care la finalul vietii, nu-si pun intrebarea ‘’cum ar fi fost, daca…’’

Sunt cei care au facut alegerile potrivite? Nu. Sunt doar cei care au facut alegerile  pentru ei.  Si si-au asumat asta. Fara sa le pese ca vor fi judecati de cei din jur. Nimeni nu traieste in locul tau, nimeni nu-ti cunoaste starile, emotiile, trairile. Asa ca nu alege pentru altii. Fa-ti propriile alegeri, dar fii pregatit sa traiesti cu asta. Iti trebuie curaj pentru a face acest lucru.  Universul recompenseaza curajul. Inlatura obstacolele, netezeste calea si aduce oportunitati suplimentare, odata ce curajul este demonstrat.

Asa ca, inainte de a judeca alegerea pe care o face un om intr-o situatie ca cea de mai sus, intrebati-va daca voi aveti curajul de a alege.

Jurnalul unui infidel – Egoism vs. realism

If you don’t love yourself, no one will. 

Suntem construiti din emotii. Fara emotii am fi niste masini. Dar emotiile sunt de fapt niste perceptii. Ale noastre despre oamenii care ne inconjoara, despre lucrurile cu care suntem in contact, despre situatiile in care suntem pusi. Schimbarea lor atrage invariabil schimbarea emotiilor noastre. Noi ne putem schimba tocmai datorita unor experiente pe care le constientizam. Emotiile ne ajuta sa constientizam asta.

Am fost crescut de bunica mea de la 3 luni pana la 5 ani si jumatate. M-a venerat. Primul nepot al celui mai mic copil al ei si singurul pe care l-a crescut. Bunica mea. O femeie dintr-o bucata, rigida, ferma, neiertatoare, egoista, rea. Asa o descriau cei din jur. Iar aceasta femeie m-a iubit pe mine. Imi spunea mereu ca eu sunt marea ei dragoste si nu se sfia sa spuna tuturor ca pe mine ma iubeste cel mai mult, mai mult decat pe oricine. Mi-am iubit bunica mai mult decat pe mama. Oricat de dur ar suna asta. Pana la 15 ani petreceam vacantele aproape in intregime acolo. Mancam cu ea, dormeam cu ea, imi citea, ii citeam, ma legana, ma mangaia, ma alinta. Ma intorceam in Bucuresti cu lacrimi in ochi. Imi era dor de ea, asa cum ii este dor unui indragostit de iubita lui. Atunci cand ma vedea, ochii ei albastri cu inflexiuni de otel, se umpleau de bucurie. Deveneau stralucitori. Iar chipul dur, de leoaica veritabila, se transforma in cel mai bland si luminios chip. M-a parasit cand aveam 22 de ani, dupa o suferinta de 6 luni. 6 luni cumplite pentru ea, 6 luni cumplite pentru mine. Am fost ultima persoana pe care a recunoscut-o inainte sa-si piarda uzul ratiunii, am fost ultima peroana careia i-a spus ca o iubeste. Au trecut 18 ani de atunci si de cate ori imi amintesc de ea, mi se umezesc ochii. De drag si dor.

Printre multe lucruri pe care le-am invatat de la bunica mea, doua si-au facut loc in mintea mea, mi-au modelat formarea ca adult, mi-au conturat si incadrat emotiile intr-un tipar. Primul a fost ca in viata mea, in orice moment, trebuie sa existe o persoana pe care s-o iubesc mai mult decat pe toate celelalte. Ca trebuie sa exista o persoana, pentru care, daca as fi pus intr-o situatie extrema, sa pot renunta la toate celelalte la un loc.

Iar cel de-al doilea lucru, este ca dincolo de persoana aceasta, trebuie sa fiu eu. Eu sa fiu cea mai importanta persoana pentru mine. Traim o singura data, Dumnezeu ne-a dat o singura viata si trebuie sa o traim pentru noi. Nu pentru altcineva, indiferent cine este acel altcineva. Copil, parinte, frate, iubita. Fiecare isi traieste propria viata.

Multi dintre noi isi consuma viata in moduri in care nu-si doresc sa o consume, doar pentru ca nu pot lua anumite decizii. Decizii care i-ar afecta pe cei din jur. Iar ei spun ca le pasa asa de mult de asta, incat prefera sa traiasca intr-un compromis sau nefericire totala. De cate ori n-am auzit spunandu-se in jur:”nu pot sa-l/s-o parasesc pentru ca ma gandesc la copil? Sau la iubit, parinti, rude… Nu vreau sa-i fac sa sufere!” Si atunci ce fac? Decid sa raman in situatia care-mi provoaca suferinta, insatisfactie, nefericire sau nu-mi provoaca nimic, doar pentru ca ma gandesc ca decizia mea ii afecteaza pe cei din jur? Dar pe mine? Decizia sau indecizia mea, ma afecteaza in primul rand pe mine! Nu pot cumpara linistea si fericirea altora cu propria-mi fericire! Nu este un schimb fair! La fel cum nu-mi pot ascunde la infinit slabiciunile sau lipsa de asumare a poverii unei decizii, in spatele faptului ca-mi pasa atat de mult de cei din jur, incat ma sacrific pe mine. Nu toti suntem Isus.  Si nu ma simt vinovat fata de mine, pentru ca ma consider cel mai important pentru mine. Iar fata de ceilalti cu atat mai putin. Iubesc, empatizez, imi pasa. Dar ma protejez. Nelasand pe nimeni sa devina mai important decat mine. Eu sunt prima mea prioritate. De la mine am cele mai mari asteptari, de mine imi este cel mai teama. Apoi de persoana pe care o iubesc cel mai mult. Persoana care de-a lungul anilor, s-a schimbat. Iubirile vin si pleaca. Emotiile…vin, pleaca si se schimba. Eu sunt singurul care ramane. Am iubit, am avut incredere, am fost dezamagit. Am suferit. Niciodata mult, niciodata n-a devenit ceva patologic. Scurt si intens. Asta pentru ca eu sunt cel mai important pentru mine. Eu raman cu mine indiferent de ceea ce se intampla. Si pentru ca, pana cand se va demonstra ca traim mai multe vieti si-mi pot dedica…cateva dintre ele fericirii altora, imi traiesc singura viata despre care stiu, asa cum simt sa o fac… asezat fix in mijocul ei.

Jurnalul unui infidel – Sa iubesti de doua ori… aceeasi femeie

 


Aveam aproape 19 ani. In iulie 1991. Vara, cald, soare. Bronzat, slabut, ochi verzi. Incepusem sa invat sa vorbesc cu o fata. Imi incepusem viata sexuala cu trei ani in urma. Aveam incredere in mine. Mi se parea extrem de usor sa reusesc sa fac sex. Anturajul potrivit, vorbele potrivite, gramul de linguseala, prajitura, sticla de vin, sarutul pe neasteptate..si gata. Zambeam frumos, vorbeam frumos si imi umpleam jurnalul. Am avut jurnal. Cu femeile cu care ma culcasem, cu cele cu care eram in ‘’discutii’’ avansate si cu cele cu care mi-as fi dorit sa ma culc. Era de fapt un registru. Un jurnal al unui pusti, facut contabiliceste. Sunt fecioara, atent  la detalii, perfectionist, planificat. L-am tinut aproape 5 ani si l-am umplut de povesti.

Am plecat sa facem baie in IOR. O gasca de vreo 15 adolescenti, avizi de distractie, sex si bautura. Am ajuns pe insula unde ne instalam de obicei, pentru ca ni se parea ca apa este mai curata. Nu eram singuri. Erau multi..asta era Marea Neagra, a noastra, a pustanilor liberi, veseli si fara bani!

Atunci am vazut-o pe ea. Iesea din apa, isi dadea capul pe spate si isi scutura parul. Un par lung, frumos, galben-auriu. A avut asupra mea un efect de wow! M-am indreptat spre ea, am vrut sa- ofer prosopul meu, spunandu-i ca femeile frumoase sunt mai predispuse la raceala decat restul si ca trebuie sa stearga repede. Mi-a zambit si m-a refuzat elegant. Dumnezeule! Ce zambet! Eram topit! Era prima data in intreaga mea cariera de Don Juan de ocazie, cand imi doream atat de tare o fata. Evident ca a inceput o joaca de-a flirtul, am inceput sa povestim, sa inotam impreuna, am pupat-o pe obraz. Am petrecut vreo 6 ore impreuna, pe lac in acea dupa-amiaza. I-am spus unde locuiesc si am invitat-o seara la bloc, unde ne adunam multi, cu chitari, distractie, bautura. Mi-a promis ca incearca sa vina. Eram disperat. M-am pregatit pentru seara aia mai abitir decat o diva pentru Oscar, m-am spalat de 5 ori cred, mi-am dat cu cel mai bun parfum al tatalui meu, mi-am uns parul cu briantina. Eram ca un gigolo de doi bani, cu un inceput de priapism. Si a venit. Am stat pana la 4 dimineata, apoi am condus-o acasa si ne-am sarutat. Nu stiu daca a fost cel mai frumos sarut din viata mea, dar a fost unul dintre putinele de care-mi aduc aminte.

Apoi am inceput o poveste. Povestea a doi tineri, frumosi si rebeli, care nu stiau ce li se intampla. Ne potriveam. Eu un brunetel zambitor cu ochi mari, ea o blonduta frumoasa foc, cu zambet angelic. Dupa o saptamana am facut sex. Dupa o alta saptamana, m-a invatat sa fumez. BT, prima tigara. I-am cunoscut parintii. Mama ei m-a placut foarte mult. Avea o gogoserie, al carei client VIP devenisem. A fost un vis.

Pana la inceputul lunii octombrie. Cand ea trebuia sa-si viziteze bunica. Undeva la Sibiu. M-a intrebat daca merg. Era vorba de trei zile. La naiba! Era tovarasa mea (asa ii spuneam atunci), cum naiba sa nu merg? Imi placea sa fiu cu ea oriunde. A luat biletele de tren. Abia asteptam. Doar ca..parintii mei, care isi facusera o casuta la tara, m-au anuntat ca pleaca , in aceeasi perioada. Iar eu, pentru ca eram doar un pusti fara minte, inconjurat de prieteni de distractie, m-am lasat influentat de ceea ce mi-au spus prietenii, de bairamele, de femeile noi pe care le-am putea cunoaste, de nebuniile pe care le-am putea face in apartamentul parintilor mei. Si am cedat ispitei. Am anuntat-o ca nu mai merg, ca ma voi plictisi acolo, ca raman cu prietenii acasa si o astept cu drag. A inceput sa planga. Au fost primele lacrimi din viata mea de care mi-a pasat. Dar n-au reusit sa-mi schimbe decizia. Ea a plecat, eu am ramas. E adevarat, aproape ca am aruncat blocul in aer. Am facut ceea ce astazi se numeste clubbing, intr-un apartament. Haos. Nebunie. Totul mirosea a sex si bautura. Dar a trecut. Si ea s-a intors. Am sunat-o. De pe telefonul meu cu disc. De zeci de ori.  A vorbit o singura data cu mine si mi-a spus ca nu mai vrea sa ma vada. Am trecut pe la gogoserie, am vorbit cu mama ei. Degeaba. Se terminase tot. Pierdusem o femeie pentru o prostie. Pentru ca luasem o decizie proasta, facusem o alegere gresita. Mi-am spus apoi ca asta este. Viata merge inainte, sunt barbat deja si voi gasi pe altcineva. Dar, vreo luna de zile nu ma mai satisfacea nimic. Nici prietenii, nici bautura, nici tigarile de care ma apucasem, nici petrecerile, nici sexul cu altele. Imi era dor de ea. Tare. Intr-un mod pe care nu-l cunosteam, nu-l intalnisem, care ma intrista si bucura in acelasi timp. Nu stiu..o chestie masochista. Intr-o seara, in timp ce faceam baie, intins in cada, cu ochii inchisi, netulburat de apa care curgea incet, ma gandeam la ea. Atunci am realizat ca de fapt iubeam. Asa am definit ceea ce simteam.Nu stiam despre asta nimic, dar o descoperisem. Iubeam o femeie cu care nu mai eram. Iubeam amintirea zambetului ei, a parfumului ei, a sarutului ei. Iubeam tot despre ea si tot al ei. Dar era mult prea tarziu.  Si am inceput sa plang. Intai mi s-au umezit ochii, apoi am inceput sa plang in hohote. Lacrimile mi se pierdeau in cada plina de apa. Am plans mult. Am plans tot. Si am mers mai departe. In cautarea emotiei pe care am trait-o cu ea.

Au trecut zece ani. Si un numar mare de femei carora le-am adulmecat parfumul. Dar nu l-am descoperit pe cel care-mi invaluise simturile. Pana intr-o seara..intr-o seara racoroasa de toamna..la o sala de fitness. Am intrat, m-am schimbat si am inceput sa fac niste exercitii. Atunci s-a deschis usa..si a intrat ea…un par lung, frumos, galben-auriu. Si acelasi zambet angelic. Devenise femeie…

Despre iubirea primei iubiri… va voi povesti in urmatorul post…