Tu ai silicoane, eu am creier.

Tu ai silicoane

Zilele trecute am primit un mesaj de la o duduie, care după ce mi-a expus o povestioară la finalul căreia unul o părăsise, mă întreba ce cred despre asta. Ca să fie şi mai convingătoare, respectiva mi-a trimis şi o poză cu ea. O blondă platinată, cu un decolteu generos şi nişte buze ţuguiate într-un mod amuzant. Un “animal” bun, am gândit. Mesajul în schimb, plin de greşeli gramaticale elementare, ambalate într-o incoerenţă obositoare. Nu i-am răspuns. Nu leg conversaţii cu oameni care nu ştiu să scrie. Nu pot. A doua zi, mi-a trimis un al doilea mesaj în care extrem de contrariată mă certa pentru lipsa mea de promptitudine. Bine… termenii folosiţi erau alţii. Am întrebat-o dacă sânii ei sunt naturali sau are implant. Răspunsul ei “De ce te int. p tn. asta? Vezi că devi nesimţit. M-iam pus silicoane dar nu are leg. Dacă poţi răsp. la ce tm întrebat k?”
Evident că nu i-am răspuns nimic. Şi cel puţin până acum… nici ea nu mi-a mai scris. Mă gândeam cât de chinuitor poate fi pentru un tip cu un minim de inteligenţă să aibă o relaţie cu un asemenea specimen. Singurul limbaj pe care-l înţelege şi care i se potriveşte este sexul. O dată, de două, de câteva ori şi gata. Îi explorezi trupul siliconat, eviţi conversaţiile, te scuzi după sex şi pleci. Nouă bărbaţilor ne plac femeile frumoase. Le vrem. Silicoanele atrag. Un trup bine conturat atrage. Nişte buze ţuguiate corespunzător în noul trend de poze pe Fb, ne atrag. Te văd, te vreau. Dar după ce am făcut sex cu tine, după ce mi-am exorcizat creierul ca să-ţi poată suporta prostia, nu rămâne uimită că te-am părăsit. Te-am consumat, nu mă mai interesezi, nu ai cu ce să mă mai atragi. Ţâţele tale false nu-mi stimulează intelectul. Am interacţionat suficient cu ele, m-am plictisit. Nu pot ieşi în public cu tine. Îmi este ruşine. Siliconul nu întreţine o conversaţie. Siliconul te ajută să fii aleasă, creierul te ajută să alegi. Iar până când se va inventa implantul de creier, până când îţi vei putea cumpăra deşteptăciunea cu câteva mii de euro, rămâi doar o ţâţoasă cu buze ţuguiate, folosită şi părăsită.

Împacă-te cu el în primul minut. Veți avea timp să vă cereți iertare după.

Te-ai îndrăgostit. Acum iubeşti. Fluturaşi, libelule, vrăbiuţe. Totul e frumos, totul e pictat. El şi-a făcut o breşă în universul tău şi pe negândite a devenit întregul tău univers. Eşti norocoasă şi invidiată. Eşti fericită şi neatentă. Nu-ţi pasă. Tu, el şi iubirea voastră îţi asigură suficiența pe care ai căutat-o întotdeauna. Ceea ce scapi din vedere este că ai devenit vulnerabilă. Şi mai prostuță. Şi asta în condiţiile în care IQ-ul tău a rămas la fel. Eşti ca un copil bolnav de autism. Fericit în globuleţul lui. Diferenţa este că el nu şi-a dorit să fie aşa, iar tu ai căutat cu disperare să ţi se întâmple. Nu te îngrijora. Nu eşti singura care trăieşte asta. Şi eu, şi ea, şi el am trecut prin aşa ceva. Iubirea este singura formă de prostie pe care o căutăm mereu. Ne-o asumăm, o arătăm, ne mândrim cu ea. Prietenii nu te mai recunosc. Îţi spun că te-ai schimbat şi vor să îţi arate ei calea. Îi ignori. Sunt invidioşi pe iubirea ta, aşa îţi spui. Tu eşti la fel, ei nu pot înţelege. Este explicaţia care te ajută să nu dai explicaţii. Dar tu ştii că nu mai eşti la fel. Iubirea te-a schimbat. Faci lucruri de care nu te credeai capabilă. Accepţi lucruri pe care nu credeai vreodată că le vei accepta. Sacrifici lucruri. Toate pentru iubire. Toate pe altarul iubirii. Îţi doreşti să nu se termine niciodată. Ceea ce trăieşti tu este unic. Incomensurabil. Dar…

Într-o zi vine ziua. Ziua în care te cerţi cu el. Dintr-un motiv serios sau dintr-o banalitate. A greşit el sau ai greşit tu. Unul dintre voi cedează şi pleacă. Ori se lasă orbit de orgoliu, ori nu ştie să-şi ceară iertare sau aşteaptă ca celălalt s-o facă. E prima dimineaţă în care nu vorbiţi. Mă va suna el, gândeşti. Dar el nu sună. La prânz devii îngrijorată, iar seara te cuprinde teama. Adormi greu. Îţi e dor. Priveşti telefonul a cărui luminiţă nu se aprinde. Eşti tristă. Ţi se umezesc ochii. Mă va suna mâine. Mă iubeşte. Ăsta e gândul cu care adormi. Nici în dimineaţa următoare nu sună. Începe bătălia orgoliilor. Care sună primul a pierdut lupta. Aşa te-a învăţat pe tine mama sau prietena cea mai bună. Încerci să rezişti. Nici nu te mai interesează a cui a fost vina. Vrei doar să vorbeşti cu el. Să te ţină în braţe aşa cum o făcea, să te sărute aşa cum o făcea, să-ţi vorbească aşa cum o făcea. Dar asta nu se întâmplă. Ai cearcăne, dormi puţin, nu mănânci. Prietenii pe care i-ai neglijat când erai cu el, te observă. Le pasă şi vor să te ajute. Va fi bine…, nu te merită,… vei găsi un altul mai bun, îți spun ei. Ție îţi e teamă de depresie, dar laşi săptămâna să se scurgă. Te scurgi şi tu cu ea. Iei telefonul. Gândul că nu ţi-ar răspunde îţi paralizează simţurile. Telefonul sună. El îţi răspunde. Eşti gâtuită de emoţie şi habar n-ai ce să-i spui. Iartă-mă. Vreau să ne împăcăm. Asta te auzi spunând. Apoi îl întrebi când vă vedeţi. El îţi spune că te va suna. Are o săptămână plină şi n-are timp. Simţi că ăsta e începutul sfârşitului. Te împotriveşti. Seara îi trimiţi mesaj. Îţi răspunde cu un sec noapte bună. Eşti debusolată. A trecut doar o săptămână. A doua zi îl suni din nou. Îl rogi să vă vedeţi. Strecori câteva lacrimi. Cedează. Vă vedeţi seara. Se comportă destul de rece deşi ţie îţi vine să-l iei în braţe. Îţi spune că e mai bine să luaţi un pic de pauză, să vă limpeziţi, să vă sedimentaţi trăirile. Eşti în genunchi. Realizezi că vrea să vă despărţiţi, refuzi să accepţi asta. Începi să lupţi pentru relaţia ta. Spui lucruri, faci lucruri. De care nu te credeai capabilă. La fel ca la început, doar că în alt registru de data asta. Plângi, implori, te umileşti, te depersonalizezi. Dar nu-ţi pasă. Iar el nu te mai vrea. V-aţi despărţit. Eşti seacă, fadă, vidată emoţional. Intri în depresie. Dacă durează mai mult de trei luni, devine patologic şi ai nevoie de ajutor de specialiate. Eşti alt om. Eşti un om modificat de iubire şi transormat de lipsa ei. De ce ai ajuns aici?

Pentru că ai lăsat orgoliul să câştige bătălia cu iubirea. Iar el şi-a adjudecat fiecare secundă pe care l-ai lăsat să o acapareze. Când ai realizat, a fost târziu. Dacă te-ai fi împăcat atunci, lucrurile ar fi fost altfel. Dacă îţi pasă de iubire, nu lăsa orgoliului şansa să decidă. Pentru că deciziile vor fi în defavoarea ta. Nu lăsa timpul să treacă. Pentru că timpul în aceste cazuri lucrează împotriva ta. Îl iubeşti, iartă-l sau cere-ţi iertare, dar fă-o repede. Sau asumă-ţi posibila despărţire şi mergi înainte.