Bârfa. Stigmatul propriilor neajunsuri.

Jurnalul unui infidel Barfa
Bârfa, un cuvânt cu care suntem familiarizaţi. Cu siguranţă fiecare dintre noi a bârfit cel puţin o dată. Bârfa nu este apanajul românilor. Ea există peste tot în lume. Face parte din natura umană. Apare din invidie, răutate, prostie, complexe, imaginaţie sau din prea mult timp liber. Am lucrat foarte mult timp într-o instituţie de stat. Stat şi la propriu şi la figurat. Un job lejer, un salariu la limita decenţei, mult timp liber pe care l-am folosit să-mi trăiesc poveştile pentru Jurnal. Un loc în care bârfa era trecută în fişa postului. Am fost într-un colectiv mixt, în care bărbaţii vorbeau despre sport şi femei, iar femeile despre mâncare şi copii. Iar din când în când, unii despre alţii. Nimic interesant, nimic spectaculos. În ultimii ani petrecuţi acolo, implicarea mea în ceea ce se întâmplă a fost minimă. Aveam propriile mele preocupări şi nu-mi pasă deloc de ceea ce se întâmpla la job. Îmi făceam bucăţica de treabă şi nu dedicam niciun gram de energie în plus. Nu eram singurul. Era o chestie generalizată. Doar că ceea ce eu n-am sesizat, este că o mare parte dintre colegii mei, fiind captivi în propriile vieţi care gravitau doar în jurul strachinei cu mâncare, preţurilor la ridichi şi sexului planificat cu o lună înainte, au început să-mi acorde atenţie. Şi nu neapărat una pe care mi-o doream. Au început să-mi creioneze viaţa în pastelul mediocru al imaginaţiei lor nestimulate. Şi tot timpul, prin rotaţie, desemnau câte o “ţâţă Floarea”, care poza în bunul samaritean şi mă ţinea la curent cu noutăţile despre mine. Pot spune că sunt un norocos. Genetic sunt structurat să-mi pese foarte rar. Şi niciodată de bârfele care izvorăsc din micimea şi frustrările unora din jur. Atâta timp cât vorbele nu-mi produc daune palpabile, am lăsat libertatea oamenilor să inventeze poveşti cu şi despre mine, iar eu mi-am văzut de viaţă nederanjat. În topul bârfelor despre mine, se situează una pe care am auzit-o în urmă cu vreo 10 ani, conform căreia eu neputând să procreez şi dorindu-mi feroce un copil, mi-am rugat un prieten să facă sex cu soţia mea, urmând ca eu să recunosc şi să accept rodul sexului lor. În rest, mă combinau şi mă despărţeau de cine şi de câte ori doreau ei. Acum aproape doi ani, am rupt această legătură putredă şi am pătruns într-un alt mediu.
Sunt prost. Recunosc. Am încercat uneori să acord circumstanţe atenuante, atunci când aflăm diverse lucruri spuse despre mine de către oameni la care nu mă aşteptam, am încercat să înțeleg, să justific aceste porniri, să le opresc sau să le diminuez. Dar, exact ca în cazul femeilor, cu cât încerci să înţelegi mai mult despre ceea ce-i determină pe oameni să spună răutăţi despre oamenii apropiaţi lor, cu atât înţelegi mai puţin. Singurul mod în care poţi dispărea din vizorul producătorilor de vorbe, este să fii mic, anost, cuminte, să te supui regulilor gloatei, să nu deranjezi, să nu tulburi, să nu respiri sau să fii mort. Şi poate nici atunci.
Concluzia la care am ajuns după atâția ani de stat într-o mlaştină de bârfe, este că orice ai face, acest impuls mărunt şi mizerabil al unora dintre semenii noştri, nu-l vei putea eradica niciodată. Aşa că, ignoră tot ceea ce spune despre tine, lasă nepăsarea ta să-i obosească şi trăieşte-ţi viaţa exact aşa cum simţi tu s-o faci. Pentru că reversul medaliei este că dacă vei fi afectat de vorbele auzite despre tine, vei trăi după regulile lor, vei face lucrurile pe care ei le vor şi vei ajunge să trăieşti viaţa pe care cei care te bârfesc şi-o doresc pentru tine. Şi nu va fi una bună.

2 Replies to “Bârfa. Stigmatul propriilor neajunsuri.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.