Jurnalul unui infidel. N-am timp sa-mi fie sila.

Ipocrizie

Dupa postarea de aseara, “Contabila si parcarea cu spatele”, am primit cateva mesaje pe pagina de Fb, de la niste domnite foarte ofensate, care m-au etichetat in diverse moduri. Am selectat cateva exemple, care mi s-au parut cele mai elocvente: “esti un mizerabil”, “scursura umana”, “frustrat plin de complexe”, “impotent”, “de o uratenie fara margini”, “bine ca nu sunt toti barbatii ca tine”, “esti cel mai prost dintre barbati”.

N-am primit nici macar un singur mesaj de la vreun barbat. Ceea ce m-a uimit de-a dreptul, este faptul ca, aceleasi doamne, cu cateva zile inainte, dupa diversele postari legate de dragoste, emotii, relatii, iubire, mi-au trimis cele mai frumoase si calde mesaje. In care imi spuneau cat de fascinate sunt, cat de frumos si sensibil sunt eu, ce suflet alb am, cum si-ar dori ele sa cunoasca omul din spatele monitorului, cat de romantic ar fi sa petrecem clipe in fata unui semineu si tot felul de astfel de cuvinte.

N-am raspuns in privat niciunui mesaj, pentru ca nu doream sa intru intr-un circuit interminabil de mesaje, in care sa ma justific in vreun fel pentru postarile mele. O fac acum…pentru toate cele care mi-au trimis astfel de mesaje, precum si pentru cele care ar fi avut de gand s-o faca.

In primul rand, postarea de aseara nu se diferentiaza in niciun fel de unele dintre postarile mele anterioare. Pe care, probabil nu le-au vazut distinsele mesagerite. Greseala mea, a fost ca atunci cand mi-am creat aceasta pagina, mi-am incarcat toate postarile de pe blog, in aceeasi zi. Celor care nu au vazut asta, le recomand sa le descopere, in josul acestei pagini de FB sau direct pe blog: http://povestiverzi.wordpress.com/

In al doilea rand, aceasta pagina se numeste “Jurnalul unui infidel”. Nu se numeste jurnalul unui bucatar, al unui electrician, al unui culegator de pere sau al unuia casatorit de mic. Este jurnalul unui barbat, care a fost preocupat, care a vrut sa afle , care a explorat universul feminin. Stiu ca pare greu de crezut, dar acest barbat a facut, face si va face (atata timp cat ii va permite componenta fizica) sex. Cu un anumit numar de femei. Mic sau mare, depinde la ce si la cine ne raportam. Si care, la fel de greu de crezut, a avut, a trait, a simtit diverse emotii. A iubit, a suferit, a plans, a fost fericit, a fost dezamagit. La fel ca fiecare dintre voi. Un barbat care nu si-a asteptat iubirea, ci a cautat-o. Iar in cautarea ei, a avut multe opriri. Un barbat care a incercat sa faca de fiecare data ceea ce a simtit, care nu si-a irosit anii in relatii de compromis sau de fatada, care nu s-a lasat sufocat de normele, principiile, cutumele, etica, judecatile lumii in care traieste, atat timp cat acestea nu erau in concordanta cu ceea ce simtea el.

Ceea ce vreau sa le transmit acestor neprihanite, acestor fecioare, acestor dudui invelite intr-o moralitate in care nu ma regasesc, este ca, am cunoscut femei ca ele. Femei care pozau in sfinte, in neatinse, in imaculate si care ajungeau sa faca sex cu mine si cu altii, de parca isi traiau ultima zi din viata. Daca scriu “fut” in loc de “dragoste” va oripliati, va lezeaza bunul simt, va zgarie urechile obisnuite cu romantism. Daca spun “limbi” in loc de “cunilingus”, imi trimiteti mesaje, ma etichetati, incercati sa ma convingeti de puritatea voastra si de uratenia mea morala.

Sunteti niste ipocrite. Priviti-va in oglinda si intrebati-va de cate ori v-ati dorit sa va futeti. Nebun, pasional, abandonate. De cate ori v-ati rusinat de gandurile voastre? De cate ori, in timp ce erati cu cel care va aducea prajituri si floricele, gandul vostru era indreptat catre un alt barbat?

Iar daca sunteti asa de revoltate de mine, de povestile mele, de limbajul meu, de ce niciuna dintre voi, nici macar una nu a dat “unlike” acestei pagini?  Sau de ce nu va creati o pagina proprie, in care sa povestiti cum a fost prima data cand ati facut dragoste in fundulet sau cand un barbat v-a atins cu limbuta pasarica?  Raspundeti-va singure la asta.

Imi vorbiti de sensibilitate si romantism? Poate ca sunt mai sensibil si mai romantic decat toti sensibilii pe care i-ati cunoscut voi. Faptul ca imi plac femeile, imi place sa fac sex, faptul ca mi-a dat D-zeu, ochi verzi si ceva in cap (asa cum imi spunea o d-ra dimineata), faptul ca dintotdeauna am avut o oarecare usurinta in a socializa, toate acestea… nu ma fac insensibil. Sinceritatea nu ma face insensibil. Lipsa de ipocrizie nu ma face insensibil. Dimpotriva.

Iar mesajele voastre, etichetele voastre, sentintele voastre, nu ma vor face sa fiu altfel. Voi scrie intotdeauna, despre ceea ce simt, exact asa cum simt s-o fac. Sunt  un povestitor mediocru. Dar ipocrizia voastra fara margini, ma face sa-mi doresc sa-mi depasesc conditia.

Si-mi doresc sa n-am timp sa-mi fie sila de ipocrizie.

Jurnalul unui infidel. Gelozia. Iubire cu lanturi.

woman in chains

Fiecare dintre noi a iubit, fiecare dintre noi a avut momente in care a fost deranjat de o privire, un gest, o vorba a cuiva, adresata persoanei pe care o iubeam in momentul respectiv. Eu consider asta o bucatica de firesc, de normalitate, atata timp cat se desfasoara in limite rezonabile si nu devine ceva patologic.

Am fost acum cativa ani la o nunta. Intr-o localitate de langa Ploiesti. Am avut drept partener o femeie frumoasa, imbracata intr-o rochie extrem de sexi, o femeie dupa care barbatii intorceau capul. Imi placea sentimentul. Faptul ca femeia cu care eram, era dorita mai mult sau mai putin fatis de barbatii din jur, imi dadea un sentiment de mandrie, de putere, de siguranta. Aveam o relatie de aproape un an, ne simteam bine, ne era bine.

La un moment dat, unul dintre “colegii” mei de masa, m-a intrebat daca ii permit sa danseze cu ea. “Atata timp cat ea isi doreste asta, din partea mea, nu e nicio problema” i-am raspuns zambind. A invitat-o la dans, ea a acceptat civilizat si au inceput sa danseze. Se canta o suita de blues-uri. La finalul primului dans, ea a vrut sa se retraga, dar individul a tinut-o de mana, fortand-o practic sa mai danseze cu el. Calmul si toleranta nesimtirii, nu sunt neaparat cele doua virtuti majore ale mele. Am reusit sa ma stapanesc, am asteptat civilizat sa se termine dansul, iar la finalul acestuia m-am ridicat, l-am apucat discret, dar ferm de mana pe individ si i-am spus ca e suficient. M-a privit in ochi, care sunt convins ca nu erau foarte prietenosi in acel moment, mi-a multumit pentru permisiune si mi-a soptit incet la ureche “si eu as fi gelos cu o femeie ca ea“. Nu i-am raspuns, am dansat cu partenera mea si am terminat nunta fara incidente.  Pe drumul de intoarcere, ea ma tot tachina. “Gelosule… gelosule… esti gelos… deci ma iubesti“. A devenit inutil sa-i spun ca ceea ce se intamplase acolo nu avea legatura cu gelozia. Ci cu bunul simt si respectul.

Am cunoscut femei geloase, femei care incercau sa-mi controleze miscarile, actiunile, activitatile. Dar n-au apucat sa-si dezvolte aceasta gelozie. Nu le-am permis sa o faca. Sunt un spirit liber, iar femeile care au incercat sa ma lege, m-au pierdut inainte sa ma aiba. Daca am ajuns sa iubesc o femeie suficient de mult incat sa-i spun tot ceea ce fac, ii spun intotdeauna adevarul. N-am pozat niciodata in vreun monument de fidelitate, n-am elaborat niciodata strategii complicate pentru a-mi minti partenera. Daca femeia de langa mine s-a simtit pregatita pentru raspunsuri, a pus intrebarile.

Am cunoscut de asemenea si femei si barbati, carora  gelozia partenerului le transformase viata intr-un calvar. Parteneri care le monitorizau fiecare miscare, fiecare vorba, fiecare secunda. Care le verificau fiecare coltisor de intimitate, de la geanta, telefon, buzunare, masina, pana la adresele electronice, conturi sau orice forma virtuala de exprimare.

Freud spunea ca gelozia este un sentiment necesar. Dovada sta faptul ca intalnim acest sentiment descris in toate culturile, pe toate meridianele. Cu toate acestea, gelozia dusa la extrem nu are nimic de-a face cu sentimentele de iubire, ea fiind doar semnul propriei noastre nesigurante.

In lucrarile sale, Freud distinge trei feluri de gelozie:

• gelozia normala, concurentiala – apare in conditiile in care o persoana isi identifica in mod inconstient partenerul cu unul din parinti. In acest caz gelozia apare ca o teama de a pierde ceva din sanul familiei;

• gelozia proiectata – apare atunci cand persoana geloasa isi banuieste partenerul de infidelitate, in conditiile in care el insusi este infidel;

• gelozia deliranta – apare chiar fara nici un motiv.

Pentru cei care sufera de gelozie patologica, indiferent de forma, o consultatie la psiholog este absolut necesara. Gelozia poate fi invinsa. Trebuie doar ca tu, cel care esti victima acestui fel de agresiune, sa iei atitudine. Sa spui stop. Daca-ti pasa de partener, convinge-l sa ceara ajutor de specialitate sau mergeti impreuna la un consilier.  Daca nu-ti pasa, paraseste-l.

Putem iubi liber, putem iubi frumos, putem iubi adevarat, putem avea incredere, fara sa facem praf viata partenerului nostru sau propria noastra viata.

Jurnalul unui infidel. “Aspectul fizic nu e important. Pentru mine conteaza interiorul, sufletul”

ugly-babies

Pe bune?? Te-ai intalni cu Frankenstein la o limonada, daca ai sti ca e cel mai sufletist om din lume??

Oricat ar incerca unii sa ma convinga ca exteriorul nu e important, eu spun ca cel putin la primul contact vizual, e cel mai important. Am auzit deseori spunandu-se ca “pentru mine, sufletul, caracterul conteaza; cum arata e mai putin important“. Asta mi se pare o ipocrizie crasa. Cati dintre noi ar pierde o ora din viata, intr-o zi de vara, la o terasa cocheta din centrul orasului, pentru a se intalni cu o grasa sau un gras, urati si fara un gram de sex appeal? Chiar daca acei oameni, au un suflet minunat si sunt niste persoane extraordinare.

Nu avem rabdare sa descoperim caracterul unor oameni care nu ne plac fizic, daca asta este exclusiv  alegerea noastra. Ne place sa ne vedem,  sa pierdem timp, sa flirtam, sa iesim, sa facem sex, cu oameni care ne plac. Nu neg, exista posibilitatea sa ne indragostim de un urat, care nu ne place deloc, daca ne este coleg de serviciu sau conjunctural suntem fortati sa petrecem o perioada mai lunga in preajma lui. Atunci avem posibilitatea sa-i observam  interiorul si sa vedem ce om minunat este. Suntem fortati de imprejurari sa-l descoperim si putem avea surprize extrem de placute. La fel cum exista posibilitatea sa acceptam o iesire in oras cu o persoana care fizic, ne atrage foarte mult si sa descoperim la ea o gramada de lucruri care nu ne plac. M-am intalnit cu femei frumoase cu un iq dintr-o singura cifra, care au reusit foarte repede sa-mi atrofieze dorinta sexuala. Mai ales dupa 30 de ani, cand am inceput sa devin mai selectiv si am inlocuit sexul pur cu oricine, cu sexul pur cu femei de calitate. Care ma inspirau si intelectual.

Dezvoltarea internetului, a site-urilor de socializare si dating, da practic posibilitatea fiecaruia dintre noi sa initieze conversatii cu necunoscuti,  sa ajunga sa descopere puncte comune cu interlocutorul virtual si sa materializeze aceste conversatii intr-o intalnire reala. Desi, trebuie sa fim foarte atenti, selectivi si experimentati in alegerea partenerului de conversatie si implicit a partenerului de limonada. Pe net, lucrurile pot fi extrem de deformate, de cele mai multe ori cu buna stiinta, iar deceptia pe care o putem avea in viata reala in urma intalnirii cu o persoana descoperita in lumea virtuala, poate avea consecinte neplacute si greu de anticipat.

Asa ca, eu va doresc sa nu va intalniti cu oameni urati cu suflet frumos, dar nici cu oameni frumosi cu suflet urat. Intodeauna sa existe un echilibru intre Frankenstein si Einstein sau intre Ileana Cosanzeana si Zita lui Caragiale.

Victima destinului sau stapanul propriilor alegeri?

leap-of-faith

Daca mama si iubitul tau, ar fi implicati  intr-un accident cu urmari la fel de grave pentru amandoi si ar ajunge la spitale diferite, pe cine ai vizita primul?

E o intrebare dura? Nu e cea mai dura pe care puteam sa o pun.  Raspunsul la ea te face sa te simti vinovat?  E doar o situatie ipotetica, care nu se poate intampla in viata reala?

Posibil. Vreau sa spun doar…  ca viata este un cumul de alegeri. Alegeri pe care eu le vad de doua feluri. Alegeri pe care le facem rational (cu capul) si alegeri pe care le facem emotional (cu inima). Alegerile amestecate sunt un semn de slabiciune. Vestea trista este ca noi trebuie sa facem acestea alegeri. Singuri. Si trebuie sa ne asumam consecintele. Uneori, aceste alegeri ne schimba fundamental viata. Si aflam asta. Alteori, nici macar nu stim ca alegerea pe care am facut-o candva, a facut sa se intample ceea ce traim acum. Am ales rapid, fara sa ne gandim ce influente poate avea in viitor decizia noastra. Ce s-ar fi intamplat daca atunci, am fi ales altfel? Ce fel de… “butterfly effect’’ ar fi avut loc. In viata, pentru orice lucru care ni se intampla, exista cel putin doua alternative.

Atunci cand nu suntem multumiti de ceea ce ni se intampla, dam vina pe destin, soarta, karma, pacatele vietilor anterioare, nesansa. Si mergem mai departe. Spunandu-ne ca “asa a fost sa fie”, “asa a trebuit sa se intample”. Ne adapostim la umbra propriei noastre lasitati, macinati de propria noastra nefericire, ne scufundam in rutina vietii pe care o traim si devenim supravietuitori. Supravietuitorii propriilor noastre alegeri.

Atunci cand suntem multumiti de ceea ce ni se intampla, ne felicitam spunandu-ne ca am facut o alegere buna.

Cand faci o alegere, fii pregatit pentru consecinte neasteptate si ireversibile. Mai ales cand e vorba de oameni.

Cineva, imi spunea odata, ca cei mai fericiti oameni sunt cei care la finalul vietii, nu-si pun intrebarea ‘’cum ar fi fost, daca…’’

Sunt cei care au facut alegerile potrivite? Nu. Sunt doar cei care au facut alegerile  pentru ei.  Si si-au asumat asta. Fara sa le pese ca vor fi judecati de cei din jur. Nimeni nu traieste in locul tau, nimeni nu-ti cunoaste starile, emotiile, trairile. Asa ca nu alege pentru altii. Fa-ti propriile alegeri, dar fii pregatit sa traiesti cu asta. Iti trebuie curaj pentru a face acest lucru.  Universul recompenseaza curajul. Inlatura obstacolele, netezeste calea si aduce oportunitati suplimentare, odata ce curajul este demonstrat.

Asa ca, inainte de a judeca alegerea pe care o face un om intr-o situatie ca cea de mai sus, intrebati-va daca voi aveti curajul de a alege.

Jurnalul unui infidel – Egoism vs. realism

If you don’t love yourself, no one will. 

Suntem construiti din emotii. Fara emotii am fi niste masini. Dar emotiile sunt de fapt niste perceptii. Ale noastre despre oamenii care ne inconjoara, despre lucrurile cu care suntem in contact, despre situatiile in care suntem pusi. Schimbarea lor atrage invariabil schimbarea emotiilor noastre. Noi ne putem schimba tocmai datorita unor experiente pe care le constientizam. Emotiile ne ajuta sa constientizam asta.

Am fost crescut de bunica mea de la 3 luni pana la 5 ani si jumatate. M-a venerat. Primul nepot al celui mai mic copil al ei si singurul pe care l-a crescut. Bunica mea. O femeie dintr-o bucata, rigida, ferma, neiertatoare, egoista, rea. Asa o descriau cei din jur. Iar aceasta femeie m-a iubit pe mine. Imi spunea mereu ca eu sunt marea ei dragoste si nu se sfia sa spuna tuturor ca pe mine ma iubeste cel mai mult, mai mult decat pe oricine. Mi-am iubit bunica mai mult decat pe mama. Oricat de dur ar suna asta. Pana la 15 ani petreceam vacantele aproape in intregime acolo. Mancam cu ea, dormeam cu ea, imi citea, ii citeam, ma legana, ma mangaia, ma alinta. Ma intorceam in Bucuresti cu lacrimi in ochi. Imi era dor de ea, asa cum ii este dor unui indragostit de iubita lui. Atunci cand ma vedea, ochii ei albastri cu inflexiuni de otel, se umpleau de bucurie. Deveneau stralucitori. Iar chipul dur, de leoaica veritabila, se transforma in cel mai bland si luminios chip. M-a parasit cand aveam 22 de ani, dupa o suferinta de 6 luni. 6 luni cumplite pentru ea, 6 luni cumplite pentru mine. Am fost ultima persoana pe care a recunoscut-o inainte sa-si piarda uzul ratiunii, am fost ultima peroana careia i-a spus ca o iubeste. Au trecut 18 ani de atunci si de cate ori imi amintesc de ea, mi se umezesc ochii. De drag si dor.

Printre multe lucruri pe care le-am invatat de la bunica mea, doua si-au facut loc in mintea mea, mi-au modelat formarea ca adult, mi-au conturat si incadrat emotiile intr-un tipar. Primul a fost ca in viata mea, in orice moment, trebuie sa existe o persoana pe care s-o iubesc mai mult decat pe toate celelalte. Ca trebuie sa exista o persoana, pentru care, daca as fi pus intr-o situatie extrema, sa pot renunta la toate celelalte la un loc.

Iar cel de-al doilea lucru, este ca dincolo de persoana aceasta, trebuie sa fiu eu. Eu sa fiu cea mai importanta persoana pentru mine. Traim o singura data, Dumnezeu ne-a dat o singura viata si trebuie sa o traim pentru noi. Nu pentru altcineva, indiferent cine este acel altcineva. Copil, parinte, frate, iubita. Fiecare isi traieste propria viata.

Multi dintre noi isi consuma viata in moduri in care nu-si doresc sa o consume, doar pentru ca nu pot lua anumite decizii. Decizii care i-ar afecta pe cei din jur. Iar ei spun ca le pasa asa de mult de asta, incat prefera sa traiasca intr-un compromis sau nefericire totala. De cate ori n-am auzit spunandu-se in jur:”nu pot sa-l/s-o parasesc pentru ca ma gandesc la copil? Sau la iubit, parinti, rude… Nu vreau sa-i fac sa sufere!” Si atunci ce fac? Decid sa raman in situatia care-mi provoaca suferinta, insatisfactie, nefericire sau nu-mi provoaca nimic, doar pentru ca ma gandesc ca decizia mea ii afecteaza pe cei din jur? Dar pe mine? Decizia sau indecizia mea, ma afecteaza in primul rand pe mine! Nu pot cumpara linistea si fericirea altora cu propria-mi fericire! Nu este un schimb fair! La fel cum nu-mi pot ascunde la infinit slabiciunile sau lipsa de asumare a poverii unei decizii, in spatele faptului ca-mi pasa atat de mult de cei din jur, incat ma sacrific pe mine. Nu toti suntem Isus.  Si nu ma simt vinovat fata de mine, pentru ca ma consider cel mai important pentru mine. Iar fata de ceilalti cu atat mai putin. Iubesc, empatizez, imi pasa. Dar ma protejez. Nelasand pe nimeni sa devina mai important decat mine. Eu sunt prima mea prioritate. De la mine am cele mai mari asteptari, de mine imi este cel mai teama. Apoi de persoana pe care o iubesc cel mai mult. Persoana care de-a lungul anilor, s-a schimbat. Iubirile vin si pleaca. Emotiile…vin, pleaca si se schimba. Eu sunt singurul care ramane. Am iubit, am avut incredere, am fost dezamagit. Am suferit. Niciodata mult, niciodata n-a devenit ceva patologic. Scurt si intens. Asta pentru ca eu sunt cel mai important pentru mine. Eu raman cu mine indiferent de ceea ce se intampla. Si pentru ca, pana cand se va demonstra ca traim mai multe vieti si-mi pot dedica…cateva dintre ele fericirii altora, imi traiesc singura viata despre care stiu, asa cum simt sa o fac… asezat fix in mijocul ei.