Noi doi. Ele una.

-Bai, diseara ma intalnesc cu una. E misto, imi place, dar mi-a zis ca vine cu o prietena. Poti sa vii? Cica e bunaciune si aia.
Daca nu ajuti un prieten la nevoie, atunci cand  il ajuti?!
Punem la punct detaliile, se face seara, imi pun hainele de duminica si ne vedem cu domnitele. La o terasa cocheta. Atmosfera, vreme buna, stare buna.
Apar si fetele cu o intarzaiere suportabila, de 7-8 minute. O bruneta cu parul lung si o blonda tunsa scurt, baieteste. Imbracate cu gust, miros placut, zambet. Bruneta era cea pe care o placea prietenul meu, iar blonda era cea pe care ar fi trebuit sa o plac eu. Si am placut-o. Mult. Avea gropite, zambea extraordinar, iar gatul gol ii scotea in evidenta senzualitatea. Va fi o seara interesanta, am gandit.
Si a fost.
Doar ca… blonda nu m-a placut deloc. In timp ce eu incercam sa flirtez voalat cu ea, ea flirta fatis cu prietenul meu. Iar asta, avea o fata de poet francez exilat intr-o suburbie pariziana, care tocmai isi gasise muza. Doar ca muza era bruneta. Iar bruneta imi arunca ocheade si imi vorbea de parca ne stiam de ani buni. Iar eu n-o placeam si ma uitam ca tampul la blonda.
What the f…? Un double date alambicat.
La un moment dat, fetele se duc sa-si pudreze nasul ( sa faca pipi si sa barfeasca). Iar eu ii spun prietenului meu ca e un dobitoc. Blonda e in limba dupa el. Sa o treaca pe bruneta la pierderi planificate si gata. Yellow it’s a new black.
Nu-mi place blonda! Nu ma inspira deloc! Eu o plac pe C.
-Da, boule…am inteles. Dar C. ma place pe mine, chiar daca e evident ca nu ma intereseaza. 
Iar eu o plac pe R., chiar daca e evident ca n-o interesez. 
Ce facem?
Nu facem nimic special, imi raspunse el. Pastram aceeasi linie, iar eu incerc sa fortez un pic cu bruneta. Tu… fii baiat finut si atat. Ma revansez eu.
Ok. Asta e. Ma resemnez si imi propun sa ma relaxez si atat.
Se intorc fetele la masa. Imbujorate si vesele. Si inainte sa ne punem noi planul ( care oricum nu era spectaculos) in aplicare, ne trezim ca atitudinea lor se schimb radical. Blonda incepe sa-mi acorde atentie, iar bruneta parea fascinata de prietenul meu.
Ce naiba au facut astea? Nu-mi venea sa cred.
E ceva in apa de la toaleta. Sau inca o data, complexitatea creierului feminin a maturat pe jos cu capacitatea de intelegere a barbatilor.
In fine… am hotarat sa “joc” in noul film. Am petrecut frumos, iar la plecare blonda mi-a cerut numarul de telefon. Ca un catelus pe care-l mangai si da din coada, i l-am dat.
Foarte misto seara, am gandit. Si productiva. Ma va suna blonda. Abia astept. M-am urcat intr-un taxi si dupa vreo 5 minute imi bipaie whatsapp-ul.
Buna, stiu ca nu te asteptai. Sunt C. Eu am rugat-o pe R. sa-ti ceara numarul de telefon. Pentru mine. Nu vibrez cu prietenul tau… in schimb mi-ar placea sa te cunosc mai bine pe tine.
Ca un balon pe care-l spargi cand se termina petrecerea de ziua ta. Asa m-am simtit.
Apoi, intr-un moment de maxima inspiratie (asa am crezut eu), ii scriu:
Buna. Nu-i nicio problema. Eu am venit doar cu el. Pentru ca m-a rugat si atat. Nu-mi doresc mai mult.
Sunt casatorit, imi pare rau.
Dupa vreo 30 de secunde de pauza, imi trimite un emoticon cu o inimioara.
Asta e proasta rau, a fost primul gand.
Este mult mai bine! Pentru ca ceea ce nu stie prietenul tau…este ca si eu sunt casatorita!
E clar. Stiu despre femei exact atat cat stiam cand le-am descoperit prima data. I-am trimis prietenului meu conversatia cu ea, am blocat numarul brunetei, m-am simtit ca un pustan si m-am dus sa ma culc.
Verific dimineata daca am acnee.

Iubire intr-o camera de imprumut

Am cunoscut iubirea in camere de imprumut. In paturi de imprumut in care niciodata nu ramane sa doarma. Iubirea cu ceasul la mana si prezervativul in portofel. Iubirea care face promisiuni pe care stie ca nu le va onora niciodata. Iubirea care isi noteaza dorul in agenda. Am cunoscut-o. Am stat zambind in fata ei de multe ori. Iar ea imi zambea inapoi si ma facea sa ma simt invulnerabil. Ceea ce nu stiam eu, este ca acea iubire radea de mine. Pentru fiecare ceas pe care mi-l dadea, pentru fiecare femeie pe care mi-o aducea, imi lua o particica din suflet. Apoi, cu o ciclicitate atemporala, se oprea din ras. Se aseza in spatele meu si ma obliga sa privesc in oglinda. Dar nu vedeam pe nimeni in afara de mine. Eram singur. Eu fara iubire. Eu cel pe care il mintisem in fiecare zi. Eu cel care nu iubeam pe nimeni. 
Singur si speriat in fata oglinzii. Imi era frica de mine si neiubirea mea. Eram un egoist care platise cu suflet iluzia propriei sigurante.
Iar iubirea aceea, cea care nu stia sa doarma, ma smulgea din fata oglinzii si-mi arata cine este cu adevarat. Imi arata cum este sa-ti fie dor, sa-ti pese, sa astepti, sa te doara, sa speri si sa plangi. Dar imi arata si cum este sa razi, sa te bucuri, sa-ti doresti. Sa mangai, sa imbratisezi, sa saruti si sa dormi. Sa-ti dai ceasul jos si sa nu mai ai prezervativ in portofel. Imi arata ce inseamna sa fii fericit. Si imi dadea sufletul inapoi. Imi lua oglinda si ma lasa sa-mi oglindesc chipul in ochii femeii pe care o iubeam. Apoi ma privea si ma intreba daca asta vreau. Ii raspundeam ca nu-mi doresc nimic altceva. Doar ca… ceea ce nu stiam eu, era ca iubirea era pregatita sa-mi ia totul. Intr-o clipa imi vaporiza sufetul, ma arunca pe jos, imi devasta lumea abia descoperita.
Dar ceea ce nu stia aceasta iubire, era ca a fost suficient sa-mi arate o singura data cum este ea cu adevarat. Pentru ca acum stiam ce sa caut. Si stiam ca nu trebuie sa-i mai dau la schimb niciun pic de suflet pentru amagitoarele iubiri de imprumut. Sa mi-l pastrez intreg pentru o singura iubire. Cea care ma face fericit. Cu toata vulnerabilitatea si nesiguranta ei.
Sunt un infidel? Categoric. Dar sunt unul care cauta iubirea in fiecare femeie cu care imparte un pat de imprumut. Pentru ca merita fiecare secunda in care o poti tine aproape.

Eu. Altfel

eu altfel

La 18 ani aveam părul lung. Acum am părul scurt. La 18 ani stăteam pe gardul din faţa blocului, în gaşca de 20 de inşi, Vali ne cânta la chitară şi-i priveam pofticios fundul Roxanei de la 2, în prima perche de blugi Pyramid. Acum ies în piano-club, ascult muzică live şi privesc aproape neutru o duzină de funduri care-mi trec prin faţă, acoperite sumar sau evidentitate de colanţi mulaţi. Atunci beam vodcă Săniuţa şi vorbeam pe fir de la fixul din casă. Acum beau whisky cu red-bull, am un telefon performant şi butonez laptopul. Atunci mă uitam cu jind la tatăl lui George când îşi parca atent Dacia roşie, cu bord de CN. Acum îi claxonez pe cei cu Dacie, că merg încet. Atunci făceam sex pe masa din bucătărie, cu ochii pe geam de teamă să nu vină mama de la serviciu. Acum fac sex acasă sau la hotel şi mă uit la ceas pentru că am treabă. Atunci aveam ochii verzi şi nu purtam ochelari. Acum mi-am păstrat culoarea ochilor, dar i-am acoperit cu lentile heliomate. Atunci vedeam filme color la cinematograf sau mă uitam pe bulgari alb-negru. Acum îmi descarc filme şi le văd UHD. Atunci citeam cărţi, acum privesc e-bookul. Atunci eram mândru de tenişii chinezeşti, acum mă încalţ în converşi când mă duc la pâine. Atunci aveam ceas electronic cu cronometru, acum am o colecţie de ceasuri de firmă. Atunci îmi aprindeam Bt-ul de la chibirit, acum îmi aprind Kent-ul de la Zippo. Atunci devoram sandviciul cu salam de vară, acum mănânc fructe de mare în restaurante greceşti. Atunci mă bucuram de trei zile la mare şi trăgeam cu ochiul la nudiştii îngrădiţi din Jupiter-Neptun, acum caut oferte ultra-all şi văd goliciune la liber. Atunci… totul era altfel. Acum… totul e altfel. Și celui de acum îi este dor de altfelul de atunci. Ţie, celui de acum, îţi e dor de atunci?

Un an pentru o zi

 

un an pentru o zi jurnalul unui infidel

Bruneţica, voluptoasă, cu un sex appeal ce creează depedenta. Într-o relaţie. Ne vedem incognito de câte ori avem timp. Facem sex cu ceasul la mână şi ieşim separat. Oricât de cinic ar suna, am dezvoltat tacit un parteneriat reciproc avantajos. În ultima perioadă însă, minutele consumate la ţigara de după le umplem cu discuţii. Mimăm o prietenie sau poate chiar am început să ne împrietenim. Acum două zile, în timp ce-mi făceam ultimele retuşuri la ţinută, mi-a pus o întrebare care m-a pus pe gânduri.
Dacă ţi-ar cere cineva un an din viitor şi ţi-ar oferi o zi din trecut, ai accepta?
Am privit-o. Se ruja. O făcea într-un mod amestecat. Vulgar şi senzual în acelaşi timp. Mă privea în oglindă aşteptând răspunsul. De ce naiba îmi pune întrebări din astea, am gândit. Nu-mi doresc atâta profunzime de la ea. Sau îmi doresc?
I-am răspuns superficial.
– Sunt un tip egoist, iar schimbul mi se pare nedrept. Un an pentru o zi. E mult. De ce nu o lună?
-Esti evaziv. Eu aş da un an pentru o zi. Pentru că există o zi în trecutul meu pe care mi-aş dori din tot sufletul să o retrăiesc. Gândeşte-te. Îmi răspunzi data viitoare.
Ne-am zâmbit, ne-am sărutat şi am lăsat-o să plece. După câteva minute am ieşit şi eu. De două zile mă tulbură întrebarea ei. Mi-am deschis sertarul trecutului şi mi-am scos dosarul cu zile fericite. Au fost multe. Cum naiba să-mi aleg doar una? O zi cu o femeie pe care am iubit-o, o zi cu bunica pe care am divinizat-o, o zi cu un prieten care nu mai este? Enervantă bruneta. Cu întrebarea ei cu tot. Nu pentru ea caut răspunsul, ci pentru mine. Aş da un an? Din câţi? Dacă aş şti că trăiesc o sută de ani, aş da mai mulţi. Dacă aş mai avea doar un an de trăit, l-aş da pentru o zi? Îmi dau multe răspunsuri. Mă mint. Şi mă cert. Şi schimb iar răspunsul.
Sincer, nu cred că aş da un an pentru o zi. Indiferent câţi mi-au mai rămas. Pentru că zilele acelea din trecutul meu, le-am îmbrăcat în amintiri şi le-am pus la naftalină în dulăpiorul din cap. Şi le scot de câte ori îmi doresc să le retrăiesc. Închid ochii şi mă duc cu drag înapoi. Trecutul îl ştiu. Am fost parte din el. Viitorul nu-l ştiu. Dacă în anul pe care l-aş da s-ar întâmpla să trăiesc cea mai fericită zi din viaţa mea?
Tu ai da un an din viitor pentru o zi din trecut?

Desparte-mă de tine. Că eu nu ştiu s-o fac

desparte-ma de tine
Una dintre concluziile celor 4 decenii în care m-am învârtit până acum, este că foarte puţini oameni ştiu să se despartă. În fond, ce e despărţirea? Antonimul apropierii. Dacă am ştiut să facem ceea ce a fost de făcut ca să fim împreună, de ce naiba nu putem face invers ca să ne despărţim? Ufff….
Sunt o multitudine de motive care pot duce la despărţire. Mult mai multe decât cele care apropie oamenii.
Lucrul esenţial într-o despărţire este ca cel puţin unul dintre parteneri să vrea. Să vrea de-adevăratelea. Dacă îţi trece aşa un gând, dacă arunci cuvinte de despărţire zilnic şi doar de dragul cuvintelor, dacă bravezi ameninţându-l mereu pe celălalt cu despărţirea, dacă îţi faci bagajele dar nu-ţi doreşti decât să fii oprit, dacă întotdeauna îţi cauţi scuze în spatele cărora îţi ascunzi teama de decizii, atunci vei sfârşi obosit, într-o relaţie agonizantă la finalul căreia să nu te surprindă dacă tu vei fi cel părăsit.
În foarte puţine cazuri amândoi îşi doresc despărţirea în acelaşi timp. Nu e uşor să te desparţi de cineva cu care ai construit amintiri. Nicio relaţie nu începe prost, aşa că nu există nicio relaţie în care să nu existe amintiri frumoase. Unele se estompează, altele sunt înlocuite de amintiri urâte, dar nu dispar în totalitate. Iubim încă, ne obişnuim, ne e milă, suntem recunoscători, ne place încă sexul împreună. Sunt multe motive pe care am putea să le găsim pentru a amâna inevitabilul. Dar dacă ni s-a înfiripat în cap gândul despărţirii, înseamnă că există motive mai puternice pentru care trebuie s-o facem. Dacă am epuizat tot ceea ce ne-am gândit că ar putea să ne facă să fim împreună în continuare şi totuşi nu simţim că e suficient, atunci hai să ne despărţim. Nu ne-am născut împreună, nu trebuie să murim împreună. Ne dăm şansa la o altă viaţă. Separaţi. Am fost minţiţi, trădaţi, înşelaţi, brutalizaţi, nerespectaţi, neiubiţi… hai să ne despărţim. Nu-mi trebuie aprobarea ta ca să mă despart de tine. Există ceva care m-a adus aici, ceva peste care nu pot trece. Comunicăm. Îţi spun că mă despart. Şi o fac.
Există părăsit şi părăsitor. Părăsitul e cel care rămâne, cel care nu vrea să se despartă, cel care suferă mai mult. Părăsitorul e cel care ia decizia, care pleacă şi cel care se presupune că emoţional e mai puţin devastat. Nu întotdeauna părăsitul este vinovat sau responsabil de decizia părăsitorului. Uneori el este doar o victimă colaterală a unui părăsitor vinovat şi nepăsător. Astea sunt situaţiile cele mai dureroase. Nevinovat, luat prin surprindere, părăsitul se trezeşte singur. E lăsat în urmă fără permisiunea lui. Devine trist, confuz, deprimat, depresiv. Îi trebuie timp să-şi înţeleagă noul statut şi să descopere că lumea nu se termină cu o despărţire.
Dacă ar exista o comunicare veritabilă între parteneri, dacă adevărul ar fi fundamentul oricărei relaţii, atunci şi despărţirile ar fi infinit mai uşoare. Suntem împreună şi rămânem împreună atât timp că ne iubim, suntem fericiţi şi ne e bine. Dacă nu mai există aceste lucruri, ne despărţim. Civilizat, decent, cu cât mai puţine daune de ambele părţi. În fond, aşa cum am mai spus… pământul e rotund, dar noi rămânem pe loc. Dacă pleacă unul din jurul nostru, automat altcineva îi va lua locul. Pentru că, părăsit sau părăsitor, lumea fiecăruia e într-o permanentă mişcare.