Eu am ales femeia, el a ales alcoolul.

eu am ales femeia - Jurnalul unui infidel

Ochii albaştri păreau cufundaţi într-o tristeţe fără capăt. Gârbovit, încercănat, apăsat de nevoi. Peste bărbatul din faţa mea, timpul trecuse mai repede decât aş fi crezut. Arăta cu cel puţin zece ani mai bătrân decât era în realitate. Geacă de fâş care îl ferea de frig, părea de-o vârstă cu el. Iar în mână avea o pungă de plastic în care îşi găsiseră locul o pâine şi un pet de 2L de bere. Era imaginea perfectă a unui alcoolic perfect.
El este prietenul meu din copilărie.
Nu l-am mai văzut de mai bine de zece ani. Acum îl priveam şi încercam să înţeleg ce s-a întâmplat cu cel cu care împărţeam aproape totul, atunci când amândoi nu eram decât doi puştani care încercau să descopere viaţa. Este mai mare cu un an decât mine. Înalt, ochi albaştri, brunet. Îl invidiam. Mi se părea că are mai mult succes la femei decât mine. El era frumuşel şi necioplit, eu eram simpatic şi minţeam frumos. Am trăit experienţe împreună, am început să devenim bărbaţi împreună. Aveam aceleaşi “valori”. Eram guvernaţi de aceleaşi dorinţe. Distracţie, băutură şi femei. Din ce în ce mai multă distracţie, din ce în ce mai multă băutură, din ce în ce mai multe femei. Ne-am găsit amândoi de muncă, dar asta nu ne împiedica să facem acelaşi lucruri împreună. Până într-o zi. O zi în care o femeie de care-mi păsa, m-a privit în ochi şi mi-a spus că îi este scârbă de mine atunci când beau. Greutatea cuvintelor ei mi-a spulberat lumea. Am ajuns acasă, am băut aproape doi litri de vişinată în mai puţin de două ore şi apoi am ajuns la spital. Când m-am întors în lumea din care mă luase băutura, am realizat ceea ce făcusem. În zilele imediat următoare mi-a fost atât de rău încât doar gândul că voi mai gusta vreodată alcool îmi provoca o greaţă dureroasă. Au trecut 18 ani de atunci. Iar gândul acela încă îmi provoacă greaţă. O femeie, un cuvânt, o decizie forţată. Poate că secunda în care am auzit acel cuvânt a fost secunda care mi-a influenţat ireversibil destinul. Uitându-mă la omul din faţa mea, îmi doresc să fi fost aşa.
Din acel moment, întâlnirile noastre au devenit mai rare. Începusem să evit cercurile de prieteni comuni în care alcoolul avea valoarea unui lingou de aur. El şi-a făcut o relaţie, eu am părăsit cartierul în care mi-am consumat adolescenţa. L-am revăzut peste câţiva ani. Era căsătorit, avea o fetiţă, un job oarecum decent. Dar nu renunţase la băutură. Am avut şi atunci o discuţie cu el pe această temă, dar m-am lovit de un zid. “N-am nicio problemba cu băutura, renunţ când vreau. Ai uitat când beam împreună şi ne îmbătăm ca porcii? Acum îmi ţii lecţii despre băutură?” îmi spunea înverşunat.

Nu. N-am uitat. Tocmai ăsta este motivul pentru care îţi spun asta. Eşti prietenul meu, ţin la tine şi poate că ar fi momentul să te gândeşti serios la lucrul ăsta.
Privindu-l acum, îmi dau seama că nu s-a gândit. Soţia şi-a luat fetiţa şi l-a părăsit în urmă cu câţiva ani. Şi-a pierdut serviciul, casa, tot. Locuieşte într-o garsonieră pe care a moştenit-o de la bunica lui. Iar pentru el, viitorul înseamnă doar ziua de mâine. În care să aibă bani pentru o bere şi o pâine.
I-am cerut numărul de telefon. Habar n-am acum ce aş putea face pentru el. Mă voi gândi. Dar…este prietenul meu din copilărie. Este băiatul înalt cu ochii albaştri. Cu el m-am împrietenit. Nu cu bărbatul care a devenit. Iar imaginea acelei prietenii este de fapt sedimentul oricărei prietenii din copilărie. Cu omul din faţa mea nu am nicio legătură. Dar în ochii lui eu reuşesc să văd încă limpezimea ochilor copilului cu care m-am împrietenit. Şi probabil voi vedea asta de fiecare dată când îl voi privi. Pentru că omul cu sacoşă de plastic cu pâine şi bere, este prietenul meu din copilărie. Iar asta mă obligă să încerc să-l ajut.

Două surori și o propunere indecentă

Doua surori - Jurnalul unui infidel Acum aproape doi ani, la o petrecere organizată de un prieten apropiat, am cunoscut-o pe ea. Blondă, tânără, ochi albaştri. O frumuseţe rebelă, aşa am catalogat-o atunci. Amândoi eram însoţiţi, dar cu toate astea am putut schimba în voie câteva cuvinte. Ne-am amuzat, ne-a plăcut. “Mă place, mă voi culca cu ea” aşa am gândit atunci. Am schimbat id-urile de FB, iar după două zile o abordam elegant, invitând-o la o limonadă şi o discuţie… constructivă, undeva în centrul Bucureştiului. N-am fost surprins că a acceptat, iar la finalul săptămânii îmi sorbeam limonada cu ochii în decolteul generos al domnişoarei. După primele replici banale gen “ce mai, unde şi cu cine?”, înainte de a dezvolta subiectul care mă interesa, blondina îmi spune sec:

– Hai să-ţi spun de ce am acceptat să ne vedem!

– Mai există un alt motiv în afară de faptul că am reuşit să te fascinez?, am întrebat-o arborând un zâmbet tâmp.

Da. Eu sunt într-o relaţie, tu eşti un tip ok, dar nu eşti genul de bărbat cu care mi-aş înşela iubitul. Nu de-aia am venit. E vorba de sora mea. Abia a împlinit 30 de ani, a părăsit-o cel cu care era împreună de 7 ani, plânge zilnic, e deprimată şi nimeni şi nimic n-o poate scoate din stare. Atunci când te-am cunoscut, am simţit că eşti persoana potrivită să o ajute să-i treacă. Eşti inteligent, şarmant, vesel, ai experienţă relaţională şi eşti afemeiat. Cucereşte-o, culcă-te cu ea, fă-o să-l uite. Te rog.

Propunerea blondinei m-a lăsat fără replică. Eu care îmi făcusem atâtea planuri cu ea, tocmai aflam că fusesem nominalizat să ajut o deprimată care habar n-aveam cum arată, să-şi uite ex-ul. Nu mă flata deloc propunerea ei. Dimpotrivă. Mă simţeam ca un actor care dorea Oscarul şi tocmai fusese nominalizat la Zmeura de Aur. Am încercat să găsesc diverse scuze, am încercat să-i declin într-un mod elegant propunerea, dar ea a ştiut să fie suficient de insistentă încât până la urmă, am acceptat. Am stabilit să ieşim la o întâlnire în patru, ca mai apoi ea şi prietenul ei să plece, iar eu să rămân şi să şterg lacrimile surorii triste. Ne-am întâlnit, iar surpriza pe care am avut-o atunci când am întâlnit-o pe sor-sa, m-a făcut să uit instantaneu de vehemenţa cu care m-am opus acestei întâlniri. Brunetă, bine conturată, elegantă, elevată. Un amestec de senzualitate conservatoare şi libertinism bulevardier, atât de discret arătat, încât a reuşit să-mi incite spiritul în primele 5 minute. Am ignorat-o pe blondă, care la un moment dat a urmat scenariul şi s-a evaporat. Am discutat mult şi despre multe cu femeia din faţa mea. Am condus-o acasă la finalul unei seri reuşite şi am stabilit să ne revedem. Am început să vorbim la telefon, ne-am revăzut după vreo patru zile. Am simţit că reuşesc să o fac să-şi revină. N-am forţat nimic, am sfătuit-o, m-am purtat frumos. A trecut o lună. Apoi, într-o seară, am invitat-o la munte. A acceptat imediat, chiar entuziasmant aş putea spune. Am stabilt detaliile, m-am pregătit aşa cum trebuie pentru un weekend pe care mi-l doream fabulos. Dar… în seara dinaintea plecării, m-a sunat plângând spunându-mi că nu mai vine. Că nu poate, că nu e pregătită, că încă se mai gândeşte la ex-ul ei, că speră… Să o înţeleg, să n-o urăsc şi toate bla-bla-urile pe care le spun femeile în cazurile astea. I-am spus că nu e nicio problemă, să stea liniştită că totul e ok, că e mai bine aşa… şi toate bla-bla-urile pe care le spun bărbaţii în cazurile astea. Îmi venea să o strâng de gât. Au trecut doi ani de atunci. N-am mai vorbit, n-am vrut să mai ştiu de existenţa ei sau a surorii ei. Le-am trecut la pierderi planificate pe amândouă.

Până duminică. Eram la târgul de carte, în mijlocul unei discuţii cu o bătrânică care mă învăţa ce înseamnă infidelitatea, când mi-a sunat telefonul.

Bună, sunt S. Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte de mine, acum doi ani, cu sora mea… şi a început să-mi înşire toate detaliile care m-ar fi ajutat să-mi amintesc. Evident că mi-am amintit. Am uitat foarte multe dintre femeile care s-au culcat cu mine şi foarte puţine dintre femeile care n-au vrut s-o facă. M-a rugat să-mi fac timp şi să ne vedem. Că nu-mi poate spune la telefon, dar ar aprecia foarte mult dacă aş putea să ne vedem. În tălâmbenia mea şi răscolit de amintirea unui amor ratat, am acceptat.

Aseară m-am văzut cu ea, în aceeaşi cafenea în care m-am văzut cu sora ei prima dată. Era la fel de frumoasă şi în ciuda amintirii nu tocmai plăcute pe care o aveam, m-am bucurat să o revăd. Am povestit în linii mari despre viaţa fiecăruia dintre noi în ultimii doi ani, apoi am întrebat-o direct despre motivul întâlnirii noastre.

– Știi, sora mea a fost părăsită de tipul cu care era, iar în momentul ăsta este atât de deprimată încât îmi e teamă să nu facă vreun gest necugetat. Mi-am adus aminte cât de mult m-a ajutat pe mine atunci întâlnirea cu tine şi m-am gândit că ai putea să o ajuţi şi pe ea. Să ieşiţi împreună, poate să faceţi sex, să-l uite pe tip. Ăsta e motivul pentru care am îndrăznit să te sun.

Am crezut că înghit paiul cu care sorbeam limonada. Am privit în jur, să mă asigur că nu sunt la camera ascunsă. Apoi i-am spus calm:

– Draga mea, cu toate că poate crezi că am o mutriţă de bun samaritean, dă-mi voie să declin această propunere onorantă. Nu am nici timpul, nici disponibilitatea să vindec suflete pentru cauze nobile. Te poţi adresa unui psiholog, sau îi poţi împărtăşi din sfaturile pe care ţi le-am dat ţie în momentul respectiv. Îmi pare rău pentru sora ta şi sper să-şi revină repede.

Am lăsat banii pentru consumaţie, mi-am luat la revedere, m-am ridicat şi am plecat. Am ajuns la maşină, mi-am aprins o ţigară, m-am privit în oglinda retrovizoare şi mi-am spus că de două ori într-o viaţă… e prea mult. Sper să le revăd într-o viaţă viitoare şi să mă revanşez refuzându-le. Pe amândouă.

Aseară m-am întâlnit cu mine.

Aseara m-am intalnit cu mi
Se întunecase uşor. Cu mâinile în buzunarele blugilor albaştri, mergeam visător spre nicăieri. Vântul de toamnă sufla încetişor şi parcă îşi modela cadenţa după paşii mei. I-am zâmbit. Vântul devenise complicele meu. Mi-am scos gândurile şi i le-am dat lui să mi le care. Mă simţeam liber. De multă vreme nu mă mai simţisem aşa. Mă îndreptam către un loc despre care nu ştiam nimic, dar în care ştiam că voi găsi totul.

Deodată am auzit paşi. M-am oprit. Paşii se apropiau cu repeziciune. Am distins două siluete care se îndreptau spre mine. Am rămas ţintuit şi i-am aşteptat. Când au ajuns în dreptul meu, am îngheţat. Eram eu. Eu şi o fată blondă. Eu, cel din urmă cu vreo 15 ani şi ea…o ea pe care nu mi-o aduceam aminte. Am strigat la mine şi mi-am spus să mă opresc. În zadar. Cei doi şi-au continuat drumul nestingheriţi de ţipătul meu. Am început să alerg după ei. S-au oprit după câţiva metri şi s-au aşezat pe o bancă luminată bacovian de un felinar de epocă. M-am apropiat temător şi am privit-o pe femeie. Lumina îi mângâia chipul. Un chip blând, cu trăsături frumoase. I-am privit ochii. Erau scăldaţi în lacrimi. Frumoasă blondă plângea, iar eu cel de pe bancă îi ignorăm lacrimile. Atunci am luat-o în braţe. Am vrut să o strâng la pieptul meu şi să-i şterg lacrimile. Dar ea s-a risipit în braţele mele. Şi a dispărut. Iar cel de pe bancă s-a ridicat şi s-a întors pe acelaşi drum pe care venise. L-am apucat de mână, dar n-am putut să-l cuprind. Trecea prin mine ca o ceaţă. L-am implorat să-mi spună de ce plângea fata blondă. Şi unde a dispărut. Dar el părea că mă ignoră şi îşi continuă drumul impasibil. M-am strigat pe nume. Atunci el s-a oprit brusc. S-a întors spre mine şi mi-a spus ” Femeia pe care ai văzut-o este femeia pe care o vei căuta în toate femeile. Este femeia care a adunat toate lacrimile femeilor pe care le-ai făcut să plângă, toate zâmbetele femeilor pe care le-ai făcut fericite, toată iubirea femeilor pe care le-ai iubit şi toată ura femeilor care te-au iubit. Este femeia care a adunat toate răspunsurile la întrebările pe care le-ai lăsat fără răspuns. Este femeia a cărei iubire ai visat-o întotdeauna”
Bine,dar atunci de ce ai părăsit-o?, l-am întrebat. Şi unde o găsesc? Spune-mi, te rog.
” Nu eu am părăsit-o, ci tu. Eu doar am adus-o înapoi. S-o vezi preţ de câteva secunde. Să-ţi vezi dragostea şi să înţelegi că fiecare femeie de care te-ai despărţit, a luat cu ea o părticică din iubirea pe care o cauţi. Iar această femeie a primit toată dragostea pe care ai pierdut-o. O vei găsi din nou. Nu-ţi spun când, nu-ţi spun cum. Îţi spun doar să te gândeşti că fiecare femeie pe care o vei cunoaşte de-acum încolo, poate fi ea. Tu trebuie doar să fii răbdător şi să-ţi pese. De fiecare dintre ele.”
Hei…spune-mi măcar că se va întâmpla în viaţa asta!
Celălalt eu mă privi lung. Apoi îmi zâmbi trist şi dispăru în neant.
M-am prăbuşit. Întâlnirea cu mine m-a aruncat în braţele unei nelinisiti greu de suportat. FEMEIA există, am văzut-o, dar…o voi găsi oare?
Mi-am băgat mâinile în buzunarele blugilor albaştri, mi-am luat gândurile înapoi de la vântul de toamnă şi am plecat. De data aceasta către un loc despre care ştiu totul, dar în care este posibil să nu găsesc pe nimeni.

Fetița cu briceagul

fetita cu briceagulAm purtat zilele trecute o discuţie cu o prietenă foarte bună. Care din nefericire are probleme la locul de muncă. Loc de muncă la care până mai ieri, era omul bun la toate. Iar motivaţia financiară sub-mediocră. Dar ea făcea lucruri din pasiune. Până a obosit. Şi a cerut un pic de linişte, a cerut să fie degrevată de nişte sarcini. Atunci a avut parte de o surpriză. Şefa ei (un surogat de doamnă în haine scumpe şi posesoarea unui limbaj de dugheană de provincie), a început să se poarte urât cu ea. Faptul că nu mai suna din clopoţel să-i vină ceaiul, faptul că ea a avut neobrăzarea să-şi ceară temător dreptul la un tratament fair, i-au produs duduii o stare de iritare maximă. O stare care a făcut-o să uite de toate lucrurile bune, pe bani puţini, pe care le-a făcut prietena mea.
Ceea ce vreau să vă spun, i-am spus şi ei. Când eram mic, era o fetiţă la şcoală, pe care toţi o îmbrânceau, o scuipau şi o puneau să facă lucruri pe care ei nu le-ar face. Apoi, dacă afară băieţii mai mari jucau fotbal şi era noroi, o loveau cu mingea plină de noroi. Ca să cureţe mingea… spuneau ei. Îmi era atât de milă de ea şi-mi doream să am atâta putere încât să-i îndes pe toţi cu feţele în noroi. Şi mă întrebam de ce ea stă ca ei să o lovească. De ce nu pleacă. Pentru că e proastă?? Abia mai târziu am înţeles că ea îşi accepta statutul pentru că era bună. Şi pentru că nu voia să supere pe nimeni. Până într-o zi. O zi în care ei iar au lovit-o cu mingea plină de noroi. Fetiţa s-a şters de noroi, a luat mingea şi a scos un briceag. I-a privit şi le-a spus că a fost ultima dată când a acceptat să fie lovită. Şi le-a tăiat mingea. Toţi au rămas muţi de uimire, dar niciunul n-a avut curaj să-i spună nimic. Fetiţa strângea cu putere briceagul în mâna ei mică. De atunci nimeni n-a mai lovit-o. Au spus că e nebună şi au numit-o “fetiţa cu briceagul”. Ceea ce am învăţat eu din această poveste este că niciodată nu voi sta nepăsător dacă cineva îmi dă cu o minge plină de noroi în faţă. Pentru că lipsa mea de reacţie nu-l va face să-şi ceară scuze. Dimpotrivă, voi deveni prosopul cu care de fiecare dată îşi va curăţa mingea de noroi. Oamenii se împart în două categorii: oameni care profită şi oameni de a căror bunătate se profită. Dar cei din urmă ajung să fie în această situaţie pentru că acceptă. Doar că, ceea ce nu ştiu cei dintâi este că şi oamenii de care se profită au o limită. Şi atunci când şi-o ating, scot briceagul. Aşa că, dacă unui om de care nu-ţi pasă, îi pasă de tine, dacă un om pe care îl denigrezi şi îl umileşti acceptă asta, gândeşte-te tu, cel care faci asta, că va veni ziua în care nu va mai accepta. Şi atunci îţi va tăia mingea. Iar tu vei plânge după ea.

Amintirile mă vor înapoi

1-IMG_151220610874308
Astăzi am scotocit după nişte acte, în locuri în care nu mai umblasem de multă vreme. Şi am descoperit poze. Poze mai vechi sau mai noi, de când eram copil, de când am devenit adolescent, de când începusem să devin bărbat. M-am văzut în prima pereche de blugi, m-am văzut cu părul lung şi cu 20 de kilograme mai puţin, cu prima geacă de piele şi sărutând o fată în faţa aparatului de fotografiat. Poze alb-negru care miroseau a copilărie şi poze color cu iz adolescentin. M-am oprit din căutat, mi-am aprins o ţigară şi am început să le privesc cu o plăcere amestecată cu o melancolie copleşitoare. Mi-am lăsat inima să se coloreze în culorile lor. Şi să mă facă să-mi doresc să nu vreau să mă întorc în prezentul dominat de device-uri performante, de zeci de Gb şi de poze pe suport digital. Avem amintiri electronice. Aveam amintiri pe care le puteam atinge. Mi-am făcut promisiunea să-mi fac timp să selectez poze pe care să le pun pe hârtie. Şi să-mi fac albume de poze pe care să le răsfoiesc atunci când am nevoie de trecut ca să pot supravieţui în prezent. Uneori scăpăm din vedere lucruri importante, care fac parte din noi şi pe care le ascundem în sertare prăfuite în care uităm să umblăm.