Ajuta-te! Nu mai ai nimic de pierdut!

Cum pastrezi o relatie

Arta de a păstra o relaţie presupune să dai mai mult decât partea ta. Dar oare cât e partea ta? Cine o stabileşte? Tu sau el? Şi cât timp trebuie să faci asta?

“Mă numesc L. şi am 26 de ani. De aproape 3 ani sunt într-o relaţie. Ne-am cunoscut la un curs, în ultimul an de facultate. După patru luni mă mutasem deja la el. Am fost atât de fericită. Ne-am găsit job-uri, avem prieteni, părinţii ne susţin, totul e bine. Sau era. Ne iubim… sau îl iubesc… sau ne-am iubit. Asta încerc să aflu.

V-am descoperit întâmplător pe Facebook, apoi v-am citit cartea. V-am detestat şi v-am admirat în acelaşi timp. Sunteţi cinic, crud, direct, romantic, tandru, vulgar, prietenos, sensibil şi iubitor deopotrivă. Am citit fiecare poveste de cel puţin trei ori. Vroiam să văd dincolo de rânduri, să fac parte din fiecare poveste. Acum vă rog să faceţi parte din povestea mea.

De aproape jumătate de an lucrurile între noi s-au schimbat. El s-a schimbat. Este rece, distant şi nepăsător. Abia mai facem dragoste si atunci o facem doar la insistenţele mele, directe sau induse. De câte ori am încercat să deschid acest subiect îl închide brutal, cu aceleaşi motivaţii puerile: că nu e nimic, că mi se pare mie, că totul e ok… e doar obosit pentru că a avut o zi grea şi cu promisiunea că vom vorbi altădată. Simt că îl pierd şi asta mă sperie cumplit pentru că nu ştiu ce se întâmplă, nu ştiu cum să vorbesc cu el, nu ştiu cum să împiedic asta. Ajutaţi-mă. Vă rog…”

De multe ori trecem prin situaţii în care avem impresia că nu ne putem descurca singuri. Şi cerem ajutor. Tu, dragă L. îmi ceri ajutorul. Speri că eu sau altcineva îţi vom spune ceva care te va ajuta să-ţi rezolvi situaţia prin care treci. Dar să ţi-o rezolvi doar în modul în care îţi doreşti tu să se rezolve. “Ajută-mă să rămân cu el”. Asta îmi ceri. Dar dacă ceea ce îţi spun eu nu te ajută să rămâi cu el? Dacă eu îţi spun lucruri care susţin o altă direcţie pe care trebuie să mergi? Atunci îmi spui că sunt un dobitoc, iar sfaturile mele sunt inutile. Şi poate că aşa sunt… Cinic şi crud, aşa cum mi-ai spus. Dar sincer.
Nu te pot ajuta. Şi nimeni altcineva n-o poate face. Cei care susţin că ne pot ajuta în aceste situaţii sunt nişte impostori. Oamenii îţi pot spune doar ce au făcut sau ar face ei într-o situaţie ca a ta. Unii îţi povestesc din propria lor experienţă. Alţii nu fac nici măcar atât. Îţi vorbesc din cărţi sau din auzite. Dar nimeni nu te poate ajuta cu adevărat. Pentru că nimeni nu ştie cu adevărat ceea ce se întâmplă în sufletul sau creierul tău. Nimeni nu îţi ştie trăirile, nu îţi contorizează lacrimile sau zâmbetele, nu îţi număra momentele de fericire sau tristeţile. Pentru că povestea ta este filtrată de mine. Pentru că eu nu sunt tu.
Singurul mod real în care te pot ajuta, este să-mi schimb viaţa cu a ta. Imprumuta-mi-te o săptămână şi lasă-mă să-ţi trăiesc relaţia. Lasă-mă să văd ce vezi tu, să ştiu ce ştii tu, să simt ce simţi tu. Iar la final îţi voi spune ce ai de făcut. Dar nici tu, nici eu nu putem face asta. Şi atunci ce fac?, mă vei întreba.
Ajută-te singură. Vrei să fii cu el, vorbeşte cu el. Nu abandona discuţia doar pentru că el vrea să abandoneze. N-ai nimic de pierdut. Află. Între inerţia şi liniaritatea unei relaţii care nu te mai mulţumeşte şi forţarea cu orice risc a unei discuţii care poate lămuri lucrurile dintre voi, alege varianta din urmă.
În fond… ce ai de pierdut? O relaţie pe care oricum îţi e teamă că o vei pierde dacă nu faci nimic? Sau o relaţie pe care ai pierdut-o deja şi n-ai aflat încă?

Ce ai primit de sărbători? O depresie. Împachetată frumos.

depresie-de-revelion
Sărbătorile. Perioada din an în care se presupune că toţi suntem mai liniştiţi, mai buni, mai fericiţi. Ştiţi cum se termină urările de sărbători… “bla,bla,bla… alături de cei dragi!”. Dar dacă nu suntem alături de cei dragi? Dacă cei lângă care suntem nu suplinesc lipsa celui care nu e? Ce se întâmplă atunci?
Depresia. Asta se întâmplă. De sărbători, celor care sunt deja depresivi li se acutizează starea, iar cei care n-au cunoscut starea, o descoperă. Este perioada din an în care vulnerabilităţile de orice natură, ajung să doară. Şi să preseze. Emoţional şi mental. Este perioada în care neajunsurile capătă forţa unei viituri căreia trebuie să i te opui. Sunt mulţi care reuşesc să se opună. Şi mulţi care nu reuşesc. Tulburări, tristeţi, depresii, tentative de sinucidere şi chiar sinucideri. Oameni care se luptă şi oameni care nu se luptă. Sau se luptă şi pierd. Unii definitiv. Dar toate acestea nu sunt decât strigăte de ajutor. Pe unele le auzim şi ne pasă, pe altele le auzim şi nu ne pasă. Poate că pe unele nu le auzim deloc. Pentru că aceşti oameni strigă şoptit. Şi speră ca noi ceilalţi, noi cei pentru care sărbătorile sunt motiv de bucurie, să îi auzim. Şi să le fim alături. Să le acordăm atenţie, să-i scoatem din ghearele depresiei care îi încolăceşte precum o caracatiţă. Să-i ajutăm, să-i facem să se simtă importanţi. Sunt nenumărate cauzele care pot aduce un om în pragul unei depresii… sau mai rău. Eu nu voi vorbi decât despre depresia din dragoste. Toţi o ştim, aproape toţi ne-am întâlnit cu ea cel puţin o dată. Am simţit pe pielea mea ce înseamnă să petreci noaptea de revelion singur. Faptul că n-am putut fi cu femeia pe care o iubeam, m-a făcut să-mi doresc să nu fiu cu nimeni. Şi a fost dureros. Am plâns. Cei care au citit cartea ştiu despre noaptea aceea. Nu vreau s-o descriu. Deşi e o singură noapte, deşi sunt doar câteva ore, simbolistica acestei nopţi asupra mentalului nostru, poate fi devastatoare. Nu e o luptă cu timpul, e o luptă cu tine. Şi deseori asta este cea mai grea bătălie pe care o duc oamenii. Îmi amintesc de o prietenă care a avut o relaţie cu un tip căsătorit şi care… înainte cu vreo lună de primul revelion peste care trebuia să treacă fără el, brava spunându-mi că se va duce într-un club, cu o mulţime de prieteni, se va distra şi va trece uşor peste noaptea aceea. Eu şi apoi realitatea imediat următoare am contrazis-o. După revelion s-au despărţit. Noaptea aceea a marcat-o într-un mod pe care nu l-a anticipat. Ce poţi face să nu păţeşti aşa, atunci când nu poţi fi cu cel pe care îl iubeşti? Din păcate… nimic. Poţi doar diminua efectul. Dacă eşti suficient de puternic psihic, dacă îl iubeşti suficient de mult, dacă ştii că te iubeşte, dacă îl simţi alături chiar dacă nu e lângă tine, dacă reuşeşti să-ţi bagi în căpşor că este doar o noapte atunci vei trece mai uşor. Te va durea tristeţea, dar nu te va sfâşia depresia. Dacă nu… atunci pregăteşte-te pentru cea mai urâtă noapte din viaţa ta. Şi încearcă să nu rămâi singur. Stai între prieteni, chiar dacă simţi că n-ai ce să cauţi acolo. Poate fi mai safe pentru tine. Cei care au trecut prin asta ştiu despre ce vorbesc. Şi apoi… în prima dimineaţă din ianuarie, depresia se va diminua în intensitate. Iar tu îţi vei spune că a fost primul şi ultimul revelion pe care l-ai petrecut aşa. Ai timp încă un an de zile să-ţi pregăteşti o nouă noapte de revelion. Asta dacă nu va exista cineva care, gândindu-se la oamenii trişti în această perioadă, va desfiinţa noaptea de revelion.

Eu am ales femeia, el a ales alcoolul.

eu am ales femeia - Jurnalul unui infidel

Ochii albaştri păreau cufundaţi într-o tristeţe fără capăt. Gârbovit, încercănat, apăsat de nevoi. Peste bărbatul din faţa mea, timpul trecuse mai repede decât aş fi crezut. Arăta cu cel puţin zece ani mai bătrân decât era în realitate. Geacă de fâş care îl ferea de frig, părea de-o vârstă cu el. Iar în mână avea o pungă de plastic în care îşi găsiseră locul o pâine şi un pet de 2L de bere. Era imaginea perfectă a unui alcoolic perfect.
El este prietenul meu din copilărie.
Nu l-am mai văzut de mai bine de zece ani. Acum îl priveam şi încercam să înţeleg ce s-a întâmplat cu cel cu care împărţeam aproape totul, atunci când amândoi nu eram decât doi puştani care încercau să descopere viaţa. Este mai mare cu un an decât mine. Înalt, ochi albaştri, brunet. Îl invidiam. Mi se părea că are mai mult succes la femei decât mine. El era frumuşel şi necioplit, eu eram simpatic şi minţeam frumos. Am trăit experienţe împreună, am început să devenim bărbaţi împreună. Aveam aceleaşi “valori”. Eram guvernaţi de aceleaşi dorinţe. Distracţie, băutură şi femei. Din ce în ce mai multă distracţie, din ce în ce mai multă băutură, din ce în ce mai multe femei. Ne-am găsit amândoi de muncă, dar asta nu ne împiedica să facem acelaşi lucruri împreună. Până într-o zi. O zi în care o femeie de care-mi păsa, m-a privit în ochi şi mi-a spus că îi este scârbă de mine atunci când beau. Greutatea cuvintelor ei mi-a spulberat lumea. Am ajuns acasă, am băut aproape doi litri de vişinată în mai puţin de două ore şi apoi am ajuns la spital. Când m-am întors în lumea din care mă luase băutura, am realizat ceea ce făcusem. În zilele imediat următoare mi-a fost atât de rău încât doar gândul că voi mai gusta vreodată alcool îmi provoca o greaţă dureroasă. Au trecut 18 ani de atunci. Iar gândul acela încă îmi provoacă greaţă. O femeie, un cuvânt, o decizie forţată. Poate că secunda în care am auzit acel cuvânt a fost secunda care mi-a influenţat ireversibil destinul. Uitându-mă la omul din faţa mea, îmi doresc să fi fost aşa.
Din acel moment, întâlnirile noastre au devenit mai rare. Începusem să evit cercurile de prieteni comuni în care alcoolul avea valoarea unui lingou de aur. El şi-a făcut o relaţie, eu am părăsit cartierul în care mi-am consumat adolescenţa. L-am revăzut peste câţiva ani. Era căsătorit, avea o fetiţă, un job oarecum decent. Dar nu renunţase la băutură. Am avut şi atunci o discuţie cu el pe această temă, dar m-am lovit de un zid. “N-am nicio problemba cu băutura, renunţ când vreau. Ai uitat când beam împreună şi ne îmbătăm ca porcii? Acum îmi ţii lecţii despre băutură?” îmi spunea înverşunat.

Nu. N-am uitat. Tocmai ăsta este motivul pentru care îţi spun asta. Eşti prietenul meu, ţin la tine şi poate că ar fi momentul să te gândeşti serios la lucrul ăsta.
Privindu-l acum, îmi dau seama că nu s-a gândit. Soţia şi-a luat fetiţa şi l-a părăsit în urmă cu câţiva ani. Şi-a pierdut serviciul, casa, tot. Locuieşte într-o garsonieră pe care a moştenit-o de la bunica lui. Iar pentru el, viitorul înseamnă doar ziua de mâine. În care să aibă bani pentru o bere şi o pâine.
I-am cerut numărul de telefon. Habar n-am acum ce aş putea face pentru el. Mă voi gândi. Dar…este prietenul meu din copilărie. Este băiatul înalt cu ochii albaştri. Cu el m-am împrietenit. Nu cu bărbatul care a devenit. Iar imaginea acelei prietenii este de fapt sedimentul oricărei prietenii din copilărie. Cu omul din faţa mea nu am nicio legătură. Dar în ochii lui eu reuşesc să văd încă limpezimea ochilor copilului cu care m-am împrietenit. Şi probabil voi vedea asta de fiecare dată când îl voi privi. Pentru că omul cu sacoşă de plastic cu pâine şi bere, este prietenul meu din copilărie. Iar asta mă obligă să încerc să-l ajut.

Câștigătorii concursului Blog Awards

Jurnalul unui infidel carteJoia trecută, pe 26 iunie, s-a încheiat campania de promovare a cărţii ”Jurnal unui Infidel”, desfăşurată prin intermediul Blog Awards. Le mulţumesc tuturor bloggerilor participanţi. Au fost o mulţime de articole bune şi n-a fost o sarcină uşoară să desemnez câştigătorul.
În ciuda temerilor pe care le-au avut şi pe care le-au exprimat unii dintre ei vis-a-vis de imposibilitatea ca un bărbat să câştige acest concurs, şi recunosc şi un pic diferit de aşteptările mele, articolul căruia am decis să-i acord premiul întâi, aparţine unui bărbat. Perspectiva masculină asupra infidelităţii, prezentarea monogamiei la câteva specii, modul elaborat în care a fost scris articolul, toate acestea m-au determinat să-l aleg.
Pe următoarele două locuri sunt două articole foarte bune, aparţinând de această dată unor doamne. Vă mulţumesc tuturor pentru participare şi sper ca celor care au câştigat să le placă lectura cărţii. Felicitări câştigătorilor!

Aștept cu nerăbdare și recenziile cărții, din partea câștigătorilor 😉

Locul I: http://ianculescuhimself.ro/ganduri/infidelitate

Locul II: http://nimicurifantezii.blogspot.ro/2014/06/despre-infidelitate-si-evolutia-speciei.html

Locul III: http://literestacojii.wordpress.com/2014/06/26/despre-infidelitate-prin-mine-si-prin-ochii-mei/

Meriti sa fii iubit asa?

Meriti sa fii iubit asa? Jurnalul unui infidel“...dorul?? Întotdeauna am crezut că e ceva-ul ăla care mă face să-mi doresc să revăd un prieten, un fost coleg, o rudă. Care îmi alimentează nerăbdarea cu care aştept o astfel de întâlnire. Care mă face să-mi aleg cu mare atenție ţinuta potrivită şi machiajul aferent. Care-mi produce zâmbete atunci când vine. M-am înşelat. Dorul este cel mai rău dintre lucrurile bune care mi se puteau întâmpla. Dorul de tine îmi striveşte creierii, îmi apasă pieptul, îmi amorţeşte mâinile, îmi tulbură privirea. Dorul de tine mă încorsetează într-o durere atât de neaşteptată şi de mare, încât îmi e teamă să nu mor. Dar n-am cum să mor, pentru că mi-ar fi atât de dor de tine, încât Dumnezeu m-ar trimite înapoi să te văd. Îmi e dor când dorm, când mă trezesc, când mănânc, când stau, când vorbesc. Îmi e dor când respir. Îmi e dor când sunt cu tine. Și mi se umezesc ochii fără motiv. Îi mint pe toţi care mă întreabă ce am. N-ar înţelege. Nici tu n-ai înţelege. Uneori mi se pare că am adunat toate dorurile vieţilor anterioare în viaţa asta. Mi-a fost dor de tine dintotdeauna. Ce mi-ai făcut? Urăsc dorul de tine. Iubesc dorul de tine. Eşti doar un om. Îmi pierd minţile. Sufletul meu se revoltă împotriva ta şi a iubirii pe care ţi-o port. Şi tu ştii şi nu ştii. Îţi vorbesc şi tac. Îţi respir şi mă sufoc. O iubire enormă, apocaliptică şi anarhică. O iubire care mi-a furat trecutul şi m-a lăsat fără viitor. Mi-a lăsat bucuria zilelor cu tine şi amărăciunea zilelor fără tine. Eşti prezentul meu. M-am avut pe mine şi nu mă mai am. Te am pe tine în schimb. Nu-ţi cer să mă iubeşti. Pentru că nu ştii, nu poţi şi oricum ar fi prea puţin. Lasă-mă doar să te păstrez. Cu dor…