Amintirile mă vor înapoi

1-IMG_151220610874308
Astăzi am scotocit după nişte acte, în locuri în care nu mai umblasem de multă vreme. Şi am descoperit poze. Poze mai vechi sau mai noi, de când eram copil, de când am devenit adolescent, de când începusem să devin bărbat. M-am văzut în prima pereche de blugi, m-am văzut cu părul lung şi cu 20 de kilograme mai puţin, cu prima geacă de piele şi sărutând o fată în faţa aparatului de fotografiat. Poze alb-negru care miroseau a copilărie şi poze color cu iz adolescentin. M-am oprit din căutat, mi-am aprins o ţigară şi am început să le privesc cu o plăcere amestecată cu o melancolie copleşitoare. Mi-am lăsat inima să se coloreze în culorile lor. Şi să mă facă să-mi doresc să nu vreau să mă întorc în prezentul dominat de device-uri performante, de zeci de Gb şi de poze pe suport digital. Avem amintiri electronice. Aveam amintiri pe care le puteam atinge. Mi-am făcut promisiunea să-mi fac timp să selectez poze pe care să le pun pe hârtie. Şi să-mi fac albume de poze pe care să le răsfoiesc atunci când am nevoie de trecut ca să pot supravieţui în prezent. Uneori scăpăm din vedere lucruri importante, care fac parte din noi şi pe care le ascundem în sertare prăfuite în care uităm să umblăm.

Melci albaștri de Guineea

Melci albastri Jurnalul unui infidel

“Îl plac, îl vreau, îi caut prezenţa. Cred că m-am îndrăgostit. Şi el mă place, e evident. Dar… n-am curajul să încep ceva. El nu e singur, lucrurile sunt complicate… nu cred că va merge, nu mă complic”.
Asta spune ea.
Eu o întreb: îţi plac melcii albaştri de Guineea?
Nu, îmi răspunde senină.
Păi nici nu există. I-am inventat eu acum. Tu îmi spui că ceva nu-ţi place, fără să fi gustat vreodată din acel ceva.
Nu începe cu sfârşitul. Nu te gândi că o relaţie nu va merge pentru că… şi aici înșiruiești o grămadă de motive pentru care n-ar merge. Nu-ţi căuta justificări în spatele cărora să te simţi în siguranţă. Încearcă, testează, simte, gustă. Şi apoi spune că nu-ţi place sau nu merge. Dă-ţi voie şi ţie şi lui. Poate relaţia despre care crezi că nu va merge este exact relaţia pe care ai aşteptat-o întreaga viaţă. Iar relaţia în care tu crezi că circumstanţele îţi sunt favorabile şi în care te avânţi, poate eşua mai repede decât crezi. Asumă-ţi riscuri, ia decizii şi fii vie. Poate inexistentul melc albastru de Guineea are gustul ambroziei zeilor. Gustă-l. Aşa, niciodată nu te vei mai întreba cum ar fi fost dacă…

Gânduri de duminică…

Ganduri de duminica - jurnalul unui infidel
Uneori îmi doresc să fac schimb cu mine. Deşi ar fi un schimb injust. Mă întreb dacă mi-ar plăcea de mine. Mă gândesc cum ar fi să mă privesc. Să-mi iau un scaun de lemn, să-mi aprind o ţigară şi să mă uit la mine. Apoi să privesc zâmbetul femeilor care m-au iubit. Şi să-mi clătesc ochii cu lacrimile femeilor pe care le-am făcut să plângă. Să le simt durerea. Să le ascult ura. De ce sunt aşa? Am alungat femeile care mă puteau face să fiu altfel. Am iubit femeile pe care ar fi trebuit să le alung. Visul meu este să fiu cu o singură femeie. Dar dacă mi-l voi îndeplini… ce va urma după? Uneori îmi este teamă de mine. Simt atât de mult şi arăt atât de puţin. Poate ar fi trebuit să fiu singur. N-am ştiut niciodată cum e să fii singur. N-am fost în depresii, n-am zăcut în nefericire. Întotdeauna orgoliul mi-a alungat suferinţa. Iar mâinile altei femei mi-au şters lacrimile. Uneori mă simt atât de prins între mine şi dorinţa mea egoistă. De ce sunt aşa?… Mi s-a terminat ţigara.

Eşti frumoasă. Dar nu ai sex appeal.

Mergi pe Calea Victoriei şi te opreşti în dreptul unei vitrine. Haine renumite, de firmă. Vezi un costum . Îţi trebuie pentru un eveniment la care eşti invitat. Îl priveşti. Pare frumos, croială bine conturată, material bun. Dar are ceva care nu-ţi place, ceva care nu te face să închizi ochii şi să-ţi închipui cum s-ar aşeza pe tine. Strâmbi din nas, încerci să-ţi dai seama ce anume nu-ţi place la el, renunţi şi pleci mai departe. Ajungi pe Lipscani, treci încet pe lângă un magazin obscur şi vezi în vitrină un costum care îţi zâmbeşte. Şi te cheamă. E al tău. Intri, îl probezi, îl iei şi pleci zâmbitor.
Asta se întâmplă şi cu sexualitatea pe care o transmite o femeie. Frumuseţea nu este o condiţie sine qua non pentru sex-appeal. Am întâlnit femei frumoase a căror sexualitate era sublimă dar lipsea cu desăvârşire. O frumuseţe rece, fadă, neinspiranta, fără bule. O frumuseţe care nu m-a făcut să-mi doresc să-i explorez dedesubturile. Am întâlnit însă, femei mai puţin frumoase care debordau de sexualitate. Care m-au făcut să mă întreb cum naiba mă poate atrage sexual o astfel de femeie, într-o asemenea măsură. Privire, gesturi, atitudine, zâmbete, toate amestecate, mă făceau s-o vreau. S-o gust, s-o am, s-o posed. Cu sex appeal-ul te naşti. Iar atunci când afli că îl ai, începi să-l cultivi, să-l educi, să-l etalezi. Pot spune că de-a lungul timpului am fost un norocos şi am cunoscut femei la care frumuseţea se îmbină armonios cu sexualitatea.

Aşa că tu, femeie frumoasă, nu-ţi pune întrebări existenţiale şi nu face pe inabordabila învăluită în mister, dacă un bărbat nu e impresionat de frumuseţea pe care tu o vezi dimineaţa în oglindă. Faptul că nici măcar nu încerc să flirtez cu tine, nu te face mai puţin puţin frumoasă. Şi nici nu e vreo tehnică de-a mea de a te cuceri prin ignorare. Sunt un tip suficient de direct ca să prefer refuzul în locul incertitudinii. Tu nu mă atragi şi atât. N-ai ceva-ul acela pe care-l caut.
Între o femeie frumoasă îmbrăcată într-o elegantă rochie de seară şi mirosind a esenţă de trandafiri, dar a cărei prezenţă, sexual vorbind, nu-mi produce nicio vibraţie, şi o femeie a cărei frumuseţe o pot trece cu vederea, îmbrăcată cu o cămaşă albă bărbătească şi mirosind a shower gel obişnuit, dar cu o sexualitate care-mi produce erecţie şi dacă face nişte clătite, o voi alege întotdeauna pe cea de-a doua.

Bârfa. Stigmatul propriilor neajunsuri.

Jurnalul unui infidel Barfa
Bârfa, un cuvânt cu care suntem familiarizaţi. Cu siguranţă fiecare dintre noi a bârfit cel puţin o dată. Bârfa nu este apanajul românilor. Ea există peste tot în lume. Face parte din natura umană. Apare din invidie, răutate, prostie, complexe, imaginaţie sau din prea mult timp liber. Am lucrat foarte mult timp într-o instituţie de stat. Stat şi la propriu şi la figurat. Un job lejer, un salariu la limita decenţei, mult timp liber pe care l-am folosit să-mi trăiesc poveştile pentru Jurnal. Un loc în care bârfa era trecută în fişa postului. Am fost într-un colectiv mixt, în care bărbaţii vorbeau despre sport şi femei, iar femeile despre mâncare şi copii. Iar din când în când, unii despre alţii. Nimic interesant, nimic spectaculos. În ultimii ani petrecuţi acolo, implicarea mea în ceea ce se întâmplă a fost minimă. Aveam propriile mele preocupări şi nu-mi pasă deloc de ceea ce se întâmpla la job. Îmi făceam bucăţica de treabă şi nu dedicam niciun gram de energie în plus. Nu eram singurul. Era o chestie generalizată. Doar că ceea ce eu n-am sesizat, este că o mare parte dintre colegii mei, fiind captivi în propriile vieţi care gravitau doar în jurul strachinei cu mâncare, preţurilor la ridichi şi sexului planificat cu o lună înainte, au început să-mi acorde atenţie. Şi nu neapărat una pe care mi-o doream. Au început să-mi creioneze viaţa în pastelul mediocru al imaginaţiei lor nestimulate. Şi tot timpul, prin rotaţie, desemnau câte o “ţâţă Floarea”, care poza în bunul samaritean şi mă ţinea la curent cu noutăţile despre mine. Pot spune că sunt un norocos. Genetic sunt structurat să-mi pese foarte rar. Şi niciodată de bârfele care izvorăsc din micimea şi frustrările unora din jur. Atâta timp cât vorbele nu-mi produc daune palpabile, am lăsat libertatea oamenilor să inventeze poveşti cu şi despre mine, iar eu mi-am văzut de viaţă nederanjat. În topul bârfelor despre mine, se situează una pe care am auzit-o în urmă cu vreo 10 ani, conform căreia eu neputând să procreez şi dorindu-mi feroce un copil, mi-am rugat un prieten să facă sex cu soţia mea, urmând ca eu să recunosc şi să accept rodul sexului lor. În rest, mă combinau şi mă despărţeau de cine şi de câte ori doreau ei. Acum aproape doi ani, am rupt această legătură putredă şi am pătruns într-un alt mediu.
Sunt prost. Recunosc. Am încercat uneori să acord circumstanţe atenuante, atunci când aflăm diverse lucruri spuse despre mine de către oameni la care nu mă aşteptam, am încercat să înțeleg, să justific aceste porniri, să le opresc sau să le diminuez. Dar, exact ca în cazul femeilor, cu cât încerci să înţelegi mai mult despre ceea ce-i determină pe oameni să spună răutăţi despre oamenii apropiaţi lor, cu atât înţelegi mai puţin. Singurul mod în care poţi dispărea din vizorul producătorilor de vorbe, este să fii mic, anost, cuminte, să te supui regulilor gloatei, să nu deranjezi, să nu tulburi, să nu respiri sau să fii mort. Şi poate nici atunci.
Concluzia la care am ajuns după atâția ani de stat într-o mlaştină de bârfe, este că orice ai face, acest impuls mărunt şi mizerabil al unora dintre semenii noştri, nu-l vei putea eradica niciodată. Aşa că, ignoră tot ceea ce spune despre tine, lasă nepăsarea ta să-i obosească şi trăieşte-ţi viaţa exact aşa cum simţi tu s-o faci. Pentru că reversul medaliei este că dacă vei fi afectat de vorbele auzite despre tine, vei trăi după regulile lor, vei face lucrurile pe care ei le vor şi vei ajunge să trăieşti viaţa pe care cei care te bârfesc şi-o doresc pentru tine. Şi nu va fi una bună.