Fetița cu briceagul

fetita cu briceagulAm purtat zilele trecute o discuţie cu o prietenă foarte bună. Care din nefericire are probleme la locul de muncă. Loc de muncă la care până mai ieri, era omul bun la toate. Iar motivaţia financiară sub-mediocră. Dar ea făcea lucruri din pasiune. Până a obosit. Şi a cerut un pic de linişte, a cerut să fie degrevată de nişte sarcini. Atunci a avut parte de o surpriză. Şefa ei (un surogat de doamnă în haine scumpe şi posesoarea unui limbaj de dugheană de provincie), a început să se poarte urât cu ea. Faptul că nu mai suna din clopoţel să-i vină ceaiul, faptul că ea a avut neobrăzarea să-şi ceară temător dreptul la un tratament fair, i-au produs duduii o stare de iritare maximă. O stare care a făcut-o să uite de toate lucrurile bune, pe bani puţini, pe care le-a făcut prietena mea.
Ceea ce vreau să vă spun, i-am spus şi ei. Când eram mic, era o fetiţă la şcoală, pe care toţi o îmbrânceau, o scuipau şi o puneau să facă lucruri pe care ei nu le-ar face. Apoi, dacă afară băieţii mai mari jucau fotbal şi era noroi, o loveau cu mingea plină de noroi. Ca să cureţe mingea… spuneau ei. Îmi era atât de milă de ea şi-mi doream să am atâta putere încât să-i îndes pe toţi cu feţele în noroi. Şi mă întrebam de ce ea stă ca ei să o lovească. De ce nu pleacă. Pentru că e proastă?? Abia mai târziu am înţeles că ea îşi accepta statutul pentru că era bună. Şi pentru că nu voia să supere pe nimeni. Până într-o zi. O zi în care ei iar au lovit-o cu mingea plină de noroi. Fetiţa s-a şters de noroi, a luat mingea şi a scos un briceag. I-a privit şi le-a spus că a fost ultima dată când a acceptat să fie lovită. Şi le-a tăiat mingea. Toţi au rămas muţi de uimire, dar niciunul n-a avut curaj să-i spună nimic. Fetiţa strângea cu putere briceagul în mâna ei mică. De atunci nimeni n-a mai lovit-o. Au spus că e nebună şi au numit-o “fetiţa cu briceagul”. Ceea ce am învăţat eu din această poveste este că niciodată nu voi sta nepăsător dacă cineva îmi dă cu o minge plină de noroi în faţă. Pentru că lipsa mea de reacţie nu-l va face să-şi ceară scuze. Dimpotrivă, voi deveni prosopul cu care de fiecare dată îşi va curăţa mingea de noroi. Oamenii se împart în două categorii: oameni care profită şi oameni de a căror bunătate se profită. Dar cei din urmă ajung să fie în această situaţie pentru că acceptă. Doar că, ceea ce nu ştiu cei dintâi este că şi oamenii de care se profită au o limită. Şi atunci când şi-o ating, scot briceagul. Aşa că, dacă unui om de care nu-ţi pasă, îi pasă de tine, dacă un om pe care îl denigrezi şi îl umileşti acceptă asta, gândeşte-te tu, cel care faci asta, că va veni ziua în care nu va mai accepta. Şi atunci îţi va tăia mingea. Iar tu vei plânge după ea.

Amintirile mă vor înapoi

1-IMG_151220610874308
Astăzi am scotocit după nişte acte, în locuri în care nu mai umblasem de multă vreme. Şi am descoperit poze. Poze mai vechi sau mai noi, de când eram copil, de când am devenit adolescent, de când începusem să devin bărbat. M-am văzut în prima pereche de blugi, m-am văzut cu părul lung şi cu 20 de kilograme mai puţin, cu prima geacă de piele şi sărutând o fată în faţa aparatului de fotografiat. Poze alb-negru care miroseau a copilărie şi poze color cu iz adolescentin. M-am oprit din căutat, mi-am aprins o ţigară şi am început să le privesc cu o plăcere amestecată cu o melancolie copleşitoare. Mi-am lăsat inima să se coloreze în culorile lor. Şi să mă facă să-mi doresc să nu vreau să mă întorc în prezentul dominat de device-uri performante, de zeci de Gb şi de poze pe suport digital. Avem amintiri electronice. Aveam amintiri pe care le puteam atinge. Mi-am făcut promisiunea să-mi fac timp să selectez poze pe care să le pun pe hârtie. Şi să-mi fac albume de poze pe care să le răsfoiesc atunci când am nevoie de trecut ca să pot supravieţui în prezent. Uneori scăpăm din vedere lucruri importante, care fac parte din noi şi pe care le ascundem în sertare prăfuite în care uităm să umblăm.