Bârfa. Stigmatul propriilor neajunsuri.

Jurnalul unui infidel Barfa
Bârfa, un cuvânt cu care suntem familiarizaţi. Cu siguranţă fiecare dintre noi a bârfit cel puţin o dată. Bârfa nu este apanajul românilor. Ea există peste tot în lume. Face parte din natura umană. Apare din invidie, răutate, prostie, complexe, imaginaţie sau din prea mult timp liber. Am lucrat foarte mult timp într-o instituţie de stat. Stat şi la propriu şi la figurat. Un job lejer, un salariu la limita decenţei, mult timp liber pe care l-am folosit să-mi trăiesc poveştile pentru Jurnal. Un loc în care bârfa era trecută în fişa postului. Am fost într-un colectiv mixt, în care bărbaţii vorbeau despre sport şi femei, iar femeile despre mâncare şi copii. Iar din când în când, unii despre alţii. Nimic interesant, nimic spectaculos. În ultimii ani petrecuţi acolo, implicarea mea în ceea ce se întâmplă a fost minimă. Aveam propriile mele preocupări şi nu-mi pasă deloc de ceea ce se întâmpla la job. Îmi făceam bucăţica de treabă şi nu dedicam niciun gram de energie în plus. Nu eram singurul. Era o chestie generalizată. Doar că ceea ce eu n-am sesizat, este că o mare parte dintre colegii mei, fiind captivi în propriile vieţi care gravitau doar în jurul strachinei cu mâncare, preţurilor la ridichi şi sexului planificat cu o lună înainte, au început să-mi acorde atenţie. Şi nu neapărat una pe care mi-o doream. Au început să-mi creioneze viaţa în pastelul mediocru al imaginaţiei lor nestimulate. Şi tot timpul, prin rotaţie, desemnau câte o “ţâţă Floarea”, care poza în bunul samaritean şi mă ţinea la curent cu noutăţile despre mine. Pot spune că sunt un norocos. Genetic sunt structurat să-mi pese foarte rar. Şi niciodată de bârfele care izvorăsc din micimea şi frustrările unora din jur. Atâta timp cât vorbele nu-mi produc daune palpabile, am lăsat libertatea oamenilor să inventeze poveşti cu şi despre mine, iar eu mi-am văzut de viaţă nederanjat. În topul bârfelor despre mine, se situează una pe care am auzit-o în urmă cu vreo 10 ani, conform căreia eu neputând să procreez şi dorindu-mi feroce un copil, mi-am rugat un prieten să facă sex cu soţia mea, urmând ca eu să recunosc şi să accept rodul sexului lor. În rest, mă combinau şi mă despărţeau de cine şi de câte ori doreau ei. Acum aproape doi ani, am rupt această legătură putredă şi am pătruns într-un alt mediu.
Sunt prost. Recunosc. Am încercat uneori să acord circumstanţe atenuante, atunci când aflăm diverse lucruri spuse despre mine de către oameni la care nu mă aşteptam, am încercat să înțeleg, să justific aceste porniri, să le opresc sau să le diminuez. Dar, exact ca în cazul femeilor, cu cât încerci să înţelegi mai mult despre ceea ce-i determină pe oameni să spună răutăţi despre oamenii apropiaţi lor, cu atât înţelegi mai puţin. Singurul mod în care poţi dispărea din vizorul producătorilor de vorbe, este să fii mic, anost, cuminte, să te supui regulilor gloatei, să nu deranjezi, să nu tulburi, să nu respiri sau să fii mort. Şi poate nici atunci.
Concluzia la care am ajuns după atâția ani de stat într-o mlaştină de bârfe, este că orice ai face, acest impuls mărunt şi mizerabil al unora dintre semenii noştri, nu-l vei putea eradica niciodată. Aşa că, ignoră tot ceea ce spune despre tine, lasă nepăsarea ta să-i obosească şi trăieşte-ţi viaţa exact aşa cum simţi tu s-o faci. Pentru că reversul medaliei este că dacă vei fi afectat de vorbele auzite despre tine, vei trăi după regulile lor, vei face lucrurile pe care ei le vor şi vei ajunge să trăieşti viaţa pe care cei care te bârfesc şi-o doresc pentru tine. Şi nu va fi una bună.

Nu fac sex oral.

Jurnalul unui infidel. Nu fac sex oral.

Aşa mi-a spus. “Nu fac sex oral. Şi nici nu doresc să mi se facă. Mi se pare de-a dreptul scârbos. E neigienic şi nu-mi produce nicio plăcere.” “Ok. Ai încercat vreodată?” “Nu şi nici n-am de gând”, mi-a răspuns. “Aşa că te rog să nu încerci să mă determin să fac asta.” Am zâmbit. Niciodată n-am forţat o femeie să facă ceea ce nu şi-a dorit. Dar… de-a lungul timpului, mi-am perfecţionat capacitatea de manipulare într-un mod atât de elegant, încât de cele mai multe ori lucrurile s-au întâmplat aşa cum mi-am dorit.
Ea, o femeie frumoasă. Un sex-appeal debordant si nişte buze atât de frumos conturate, încât am considerat aproape o blasfemie refuzul ei de a face sex oral. Nu m-am grăbit. Venea după o relaţie sufocată de complexe, opacă. O relatie în care discuţiile despre sex erau considerate subiecte tabu. Totul construit pe fundamentul unei educaţii spartane, în care lucrurile trebuiau să fie clare, aşezate, disciplinate şi ferme. Inclusiv sexul. Am făcut sex cu ea. Geometric. Trupurile aşezate în poziţii corespunzătoare, mişcări controlate matematic, emoţii manifestate decent. Evident că nu m-a răvăşit deloc. Dar mi-a plăcut ea. Şi am considerat că are potenţial. M-am hotărât s-o ajut să se elibereze. Să scape de prejudecăţi, să dea frâu liber dorinţelor pe care eu bănuiam că le are. Am simţit-o ca pe o provocare şi asta m-a determinat să-i acord o mare atenție. Cel mai important lucru pe care îl aveam de făcut era să o facă să mă placă. Să se îndrăgostească, să mă vrea. Să aibă încredere în mine. Într-un mod intim. Am reuşit s-o determin să accepte discuţiile despre sex. A început să mi se dezvăluie. A început să-şi recunoască limitările. Să-mi împărtășească fanteziile și să se revolte împotriva propriei autocenzuri. Nu era de condamnat pentru asta. Vina nu-i aparținea în totalitate. Lipsa de deschidere a partenerului ei și modul obtuz în care acesta trata o componentă extrem de importantă a vieţii de cuplu, sexul, îi blocaseră domnişoarei cu buze frumoase orice tentativă de a putea aborda vreodată această latură.
Fără să-mi arog merite pe care nu le am, vă pot spune că am reuşit s-o fac să înţeleagă că nimic din tot ceea ce are legătură cu sexul între doi oameni care se plac, între care există chimie, nu este interzis, imoral sau scârbos. Atâta timp cât se întamplă de comun acord și produce plăcere pentru amândoi.
Acum, gemetele de plăcere pe care le aud atunci când îmi scufund capul între picioarele ei, felul în care mă priveşte atunci când îşi mulează buzele pe sexul meu, sunt dublate de satisfacţia pe care o am când mă gândesc la vehemenţa cu care s-a opus oricărei forme de sex oral.
Aşa că tu, cea care crede că sexul permis este doar cel clasic, reglementat de norme şi tradiţii, dă-ţi voie să încerci și altceva înainte de a spune un “nu” categoric. Iar pentru bărbaţii care din diverse motive nu abordează cu partenerele lor discuţii despre sex, gândiţi-vă că nu faceţi altceva decât să vă privaţi singuri de potenţiale explozii de plăcere produse de femeia pe care n-o credeţi capabilă de asemenea lucruri. Asta înainte ca ea sa găsească un alt mod de abordare și exteriorizare a propriilor dorințe. În altă parte.

Cere-mi iubirea, dar câștigă-mi încrederea.

Jurnalul unui Infidel Incredere

Ar fi trebuit să trăieşti în ţara mea, îmi spuse tipul. Un om simpatic, dintr-o altă cultură şi de altă religie faţă de mine.
Aseară, la invitaţia unei bune prietene, am dus câteva cărţi unor oameni cărora ea le povestise despre carte. O atmosferă foarte plăcută, o cafea şi un suc de aloe pe terasa unui imobil. Un grup heterogen: 3 bărbaţi şi 7 femei. Dezechilibru hormonal, mi-am spus. Dar normal, dacă mă gândesc la publicul cărţii mele. M-am acomodat repede şi după o scurtă sesiune de autografe, am început să discutăm. Am fost felicitat pentru sinceritatea şi curajul cu care am abordat un subiect destul de sensibil pentru mulţi şi pentru modul în care mi l-am asumat. După ce i-am satisfăcut curiozitatea unei doamne care dorea să afle veridicitatea poveştilor înainte de a le citi, m-au rugat să le vorbesc un pic. Şi nu despre carte, ci despre mine. Nu pregătisem nimic, nu mă așteptam la asta. Şi atunci le-am vorbit despre lumea noastră. O lume pe care eu o percep ca fiind guvernată de fals, kitch şi aparenţe. O lume în care minciunile se transformă în mocirlă. O mocirlă în care ne scufundăm încet. Fie că vorbim de relaţiile de cuplu, relaţiile interpersonale de orice natură sau relaţii profesionale. Toţi minţim. Evident, putem găsi oricând justificări pentru asta. Justificări faţă de ei, de cei pe care îi minţim şi… ce mi se pare mai grav este că deseori găsim justificări şi faţă de noi. Atât de tare ne-am învăluit în poleiala minciunii, încât ne exersăm profesionalismul şi capacitatea de a ascunde adevărul chiar şi faţă de noi înşine. Suntem laşi, ipocriţi şi incapabili de a spune lumii cum suntem de-adevăratelea. Ne ascundem în spatele aparenţelor, în spatele imaginii pe care ne-am creat-o din dorinţa de a fi acceptaţi, de a avea succes, de a ne simţi confortabil în lumea în care accesul se face doar pe baza furtului de identitate. Nu mai suntem noi, am devenit ei.
În fine, se pare că speech-ul meu le-a plăcut, am primit aplauze, m-am simţit ca la lansare. Apoi, într-un moment de linişte, tipul despre care v-am spus la început m-a întrebat sec : Tu ai încredere în femei?
Modul blând, dar ferm în care mi-a pus întrebarea, m-a surprins. Am încercat să zâmbesc, dar o altă doamnă s-a alăturat întrebării lui. Ai? Spune-ne!
Dezavantajul major al faptului că până acum am cunoscut femei de diverse facturi, în diverse conjuncturi, căsătorite, cu iubiţi, prieteni, amanţi, faptul că am auzit o mulţime de minciuni spuse cu uşurinţă, toate acestea mi-au creat un mare handicap. Am încredere foarte, foarte greu în femei şi niciodată în totalitate. Îmi păstrez doza de neîncredere care la o adică poate diminua efectele unei dezamăgiri sau deziluzii. Mă simt safe, necreditând pe nimeni cu încredere absolută.
I-am mai spus câteva ceva, iar el, după ce m-a ascultat atent, mi-a spus un lucru care iniţial m-a şocat iar mai apoi m-a făcut să-mi pun întrebarea dacă eu sunt aşa. Sper să nu fiu aşa.

La mine în ţară, ni se spune încă de mici să nu avem încredere în femei. Toţi marii bărbaţi pe care i-a avut această ţară, au pierit din cauza încrederii în femei.
Există o poveste. O maimuţă, care împreună cu puiul ei, a fost băgată într-o cuşcă. Apoi cuşca a fost aşezată deasupra unui foc. La început, ca să-l protejeze de foc, maimuţa şi-a luat puiul în braţe. Apoi, atunci când focul s-a înteţit şi a început să-i frigă tălpile, a pus puiul jos şi s-a urcat pe el să se protejeze de foc. De aceea, nici în propria mamă nu poţi avea întotdeauna încredere. 

Tipul a terminat, a tăcut și m-a privit. M-a cuprins un sentiment tare ciudat. Povestea lui mi s-a părut crudă şi m-a speriat. Nu, nu sunt aşa. Nu vreau să fiu aşa. Dar nici nu pot fi altfel decât sunt. Mă pot îndrăgosti de tine, dar te iubesc doar după ce am încredere în tine. Şi asta se întâmplă rar şi greu. Şi niciodată total. Probabil, la fel ca maimuţa din poveste, instinctul de conservare îmi va alimenta întotdeauna incapacitatea de a avea încredere deplină într-o femeie. Deşi, îmi doresc să mă înşel. Pentru că atunci voi avea şansa de a-mi pierde minţile într-o iubire. Iar asta va fi iubirea pe care o caut.
După vreo 10 minute, am plecat tulburat spre casă.
 
Recenzii despre cartea Jurnalul unui infidel aici
 
Comanda acum cartea

Cartea, curierul și mesajul.

curier jurnal

Astăzi am avut o zi aglomerată. La un moment dat am primit un telefon de la editură, spunându-mi că cei de la Fan Courier au contactat de câteva ori o persoană care a comandat cartea şi nu au dat de ea. În fine, eram prea prins cu altceva ca să rezolv asta. După vreo trei ore m-a sunat un curier de-al lor să-mi spună acelaşi lucru. Fiind vorba de plată ramburs, probabil sunt mai plini de zel. Am pus mâna pe telefon şi fără să mă gândesc prea mult, i-am trimis mesaj respectivei doamne. De pe telefonul meu personal. În mai puţin de cinci minute, am primit un mesaj: “am intrat în posesia cărţii, de fapt sunt la pagina 64…”. M-am amuzat şi mi-am văzut de treabă. Acum vreo 30 de minute, am primit un nou mesaj de la aceeași doamnă, pe care vreau să-l împărtăşesc cu voi. Şi nu pentru că sunt ipocrit şi postez mesaje care sună bine, ci pentru două motive. Unul dintre ele este să o felicit pentru răbdarea de a scrie un sms atât de lung (îmi putea trimite mesaj pe Fb sau scrie pe site), iar al doilea este de fapt o întrebare pentru cei care au citit cartea. Există o poveste, în două părţi, “Să iubeşti de două ori… aceeaşi femeie”, care s-a terminat foarte trist pentru mine. Vreau să vă întreb, dacă ceea ce a făcut “fata cu păr auriu” vi s-a părut o glumă. Atât.
Vă arăt şi vouă mesajul doamnei, căreia îi mulţumesc foarte mult. Cuvintele ei mă onorează.

“Mda… am terminat, după părerea mea, primul volum din seria “Jurnalul unui infidel”… cred că am trecut prin câteva stări citind cartea, de la puţină revoltă (dată de francheţe, stil tranşant, lipsă de empatie, aş putea spune, coloana vertebrală de steel veritabil – paradoxal) la un pic de jubilare (dată de gluma fetei cu păr auriu) la o emoţie ce te strânge de gât şi te lasă fără aer (dată de iubirea pură, un infidel fidelizat până la…tot, foarte tare asta) la câteva lacrimi citind “ea nu avea nevoie de un partener de sex, ci de un prieten, eu nu am putut să fiu prietenul ei” (o fi ştiind subconştientul meu ceva), ar mai fi câte ceva… ideea e, că toţi oamenii, indiferent de cât de puternici, direcţi, tranşanţi, fideli sau infideli sunt, toţi au suflete sensibile şi absolut toţi vor şi caută iubire, fiecare în stilul propriu. Mi-a făcut plăcere să citesc şi să înţeleg câteva lucruri în viziunea masculină,ceea ce e foarte bine. Mâine o voi reciti, cred că mi-au mai scăpat câteva chestii. De la mine un review pozitiv.”

 
Recenzii despre cartea Jurnalul unui infidel aici
 
Comanda acum cartea

Victima destinului sau stapanul propriilor alegeri?

leap-of-faith

Daca mama si iubitul tau, ar fi implicati  intr-un accident cu urmari la fel de grave pentru amandoi si ar ajunge la spitale diferite, pe cine ai vizita primul?

E o intrebare dura? Nu e cea mai dura pe care puteam sa o pun.  Raspunsul la ea te face sa te simti vinovat?  E doar o situatie ipotetica, care nu se poate intampla in viata reala?

Posibil. Vreau sa spun doar…  ca viata este un cumul de alegeri. Alegeri pe care eu le vad de doua feluri. Alegeri pe care le facem rational (cu capul) si alegeri pe care le facem emotional (cu inima). Alegerile amestecate sunt un semn de slabiciune. Vestea trista este ca noi trebuie sa facem acestea alegeri. Singuri. Si trebuie sa ne asumam consecintele. Uneori, aceste alegeri ne schimba fundamental viata. Si aflam asta. Alteori, nici macar nu stim ca alegerea pe care am facut-o candva, a facut sa se intample ceea ce traim acum. Am ales rapid, fara sa ne gandim ce influente poate avea in viitor decizia noastra. Ce s-ar fi intamplat daca atunci, am fi ales altfel? Ce fel de… “butterfly effect’’ ar fi avut loc. In viata, pentru orice lucru care ni se intampla, exista cel putin doua alternative.

Atunci cand nu suntem multumiti de ceea ce ni se intampla, dam vina pe destin, soarta, karma, pacatele vietilor anterioare, nesansa. Si mergem mai departe. Spunandu-ne ca “asa a fost sa fie”, “asa a trebuit sa se intample”. Ne adapostim la umbra propriei noastre lasitati, macinati de propria noastra nefericire, ne scufundam in rutina vietii pe care o traim si devenim supravietuitori. Supravietuitorii propriilor noastre alegeri.

Atunci cand suntem multumiti de ceea ce ni se intampla, ne felicitam spunandu-ne ca am facut o alegere buna.

Cand faci o alegere, fii pregatit pentru consecinte neasteptate si ireversibile. Mai ales cand e vorba de oameni.

Cineva, imi spunea odata, ca cei mai fericiti oameni sunt cei care la finalul vietii, nu-si pun intrebarea ‘’cum ar fi fost, daca…’’

Sunt cei care au facut alegerile potrivite? Nu. Sunt doar cei care au facut alegerile  pentru ei.  Si si-au asumat asta. Fara sa le pese ca vor fi judecati de cei din jur. Nimeni nu traieste in locul tau, nimeni nu-ti cunoaste starile, emotiile, trairile. Asa ca nu alege pentru altii. Fa-ti propriile alegeri, dar fii pregatit sa traiesti cu asta. Iti trebuie curaj pentru a face acest lucru.  Universul recompenseaza curajul. Inlatura obstacolele, netezeste calea si aduce oportunitati suplimentare, odata ce curajul este demonstrat.

Asa ca, inainte de a judeca alegerea pe care o face un om intr-o situatie ca cea de mai sus, intrebati-va daca voi aveti curajul de a alege.