Cere-mi iubirea, dar câștigă-mi încrederea.

Jurnalul unui Infidel Incredere

Ar fi trebuit să trăieşti în ţara mea, îmi spuse tipul. Un om simpatic, dintr-o altă cultură şi de altă religie faţă de mine.
Aseară, la invitaţia unei bune prietene, am dus câteva cărţi unor oameni cărora ea le povestise despre carte. O atmosferă foarte plăcută, o cafea şi un suc de aloe pe terasa unui imobil. Un grup heterogen: 3 bărbaţi şi 7 femei. Dezechilibru hormonal, mi-am spus. Dar normal, dacă mă gândesc la publicul cărţii mele. M-am acomodat repede şi după o scurtă sesiune de autografe, am început să discutăm. Am fost felicitat pentru sinceritatea şi curajul cu care am abordat un subiect destul de sensibil pentru mulţi şi pentru modul în care mi l-am asumat. După ce i-am satisfăcut curiozitatea unei doamne care dorea să afle veridicitatea poveştilor înainte de a le citi, m-au rugat să le vorbesc un pic. Şi nu despre carte, ci despre mine. Nu pregătisem nimic, nu mă așteptam la asta. Şi atunci le-am vorbit despre lumea noastră. O lume pe care eu o percep ca fiind guvernată de fals, kitch şi aparenţe. O lume în care minciunile se transformă în mocirlă. O mocirlă în care ne scufundăm încet. Fie că vorbim de relaţiile de cuplu, relaţiile interpersonale de orice natură sau relaţii profesionale. Toţi minţim. Evident, putem găsi oricând justificări pentru asta. Justificări faţă de ei, de cei pe care îi minţim şi… ce mi se pare mai grav este că deseori găsim justificări şi faţă de noi. Atât de tare ne-am învăluit în poleiala minciunii, încât ne exersăm profesionalismul şi capacitatea de a ascunde adevărul chiar şi faţă de noi înşine. Suntem laşi, ipocriţi şi incapabili de a spune lumii cum suntem de-adevăratelea. Ne ascundem în spatele aparenţelor, în spatele imaginii pe care ne-am creat-o din dorinţa de a fi acceptaţi, de a avea succes, de a ne simţi confortabil în lumea în care accesul se face doar pe baza furtului de identitate. Nu mai suntem noi, am devenit ei.
În fine, se pare că speech-ul meu le-a plăcut, am primit aplauze, m-am simţit ca la lansare. Apoi, într-un moment de linişte, tipul despre care v-am spus la început m-a întrebat sec : Tu ai încredere în femei?
Modul blând, dar ferm în care mi-a pus întrebarea, m-a surprins. Am încercat să zâmbesc, dar o altă doamnă s-a alăturat întrebării lui. Ai? Spune-ne!
Dezavantajul major al faptului că până acum am cunoscut femei de diverse facturi, în diverse conjuncturi, căsătorite, cu iubiţi, prieteni, amanţi, faptul că am auzit o mulţime de minciuni spuse cu uşurinţă, toate acestea mi-au creat un mare handicap. Am încredere foarte, foarte greu în femei şi niciodată în totalitate. Îmi păstrez doza de neîncredere care la o adică poate diminua efectele unei dezamăgiri sau deziluzii. Mă simt safe, necreditând pe nimeni cu încredere absolută.
I-am mai spus câteva ceva, iar el, după ce m-a ascultat atent, mi-a spus un lucru care iniţial m-a şocat iar mai apoi m-a făcut să-mi pun întrebarea dacă eu sunt aşa. Sper să nu fiu aşa.

La mine în ţară, ni se spune încă de mici să nu avem încredere în femei. Toţi marii bărbaţi pe care i-a avut această ţară, au pierit din cauza încrederii în femei.
Există o poveste. O maimuţă, care împreună cu puiul ei, a fost băgată într-o cuşcă. Apoi cuşca a fost aşezată deasupra unui foc. La început, ca să-l protejeze de foc, maimuţa şi-a luat puiul în braţe. Apoi, atunci când focul s-a înteţit şi a început să-i frigă tălpile, a pus puiul jos şi s-a urcat pe el să se protejeze de foc. De aceea, nici în propria mamă nu poţi avea întotdeauna încredere. 

Tipul a terminat, a tăcut și m-a privit. M-a cuprins un sentiment tare ciudat. Povestea lui mi s-a părut crudă şi m-a speriat. Nu, nu sunt aşa. Nu vreau să fiu aşa. Dar nici nu pot fi altfel decât sunt. Mă pot îndrăgosti de tine, dar te iubesc doar după ce am încredere în tine. Şi asta se întâmplă rar şi greu. Şi niciodată total. Probabil, la fel ca maimuţa din poveste, instinctul de conservare îmi va alimenta întotdeauna incapacitatea de a avea încredere deplină într-o femeie. Deşi, îmi doresc să mă înşel. Pentru că atunci voi avea şansa de a-mi pierde minţile într-o iubire. Iar asta va fi iubirea pe care o caut.
După vreo 10 minute, am plecat tulburat spre casă.
 
Recenzii despre cartea Jurnalul unui infidel aici
 
Comanda acum cartea

7 Replies to “Cere-mi iubirea, dar câștigă-mi încrederea.”

  1. teoria ta despre iubire este complet greşită….iubirea este altceva,este ceea ce găseşti în cel mai nebănuit colţ al inimii tale în momentul în care te poţi identifica în cineva….îndrăgosteala ţine de ambalaj şi de cerinţele egoului tău şi încrederea pe care o acorzi este doar speranţa că poţi fi iubit,e ca un troc pe care-l faci oricum.Nu poţi iubi doar după ce ….pentru că aia înseamnă că eşti la piaţă,iubeşti doar când întâlneşti ceea ce ai căutat o viaţă şi crede-mă vei şti când se întâmplă acest lucru,până atunci vei experimenta doar din ceea ce eşti acum tu(pentru că relaţiile tale sunt doar trepte ce te conduc spre vârf,sunt ataşamente ale tale pe anumite aspecte ce te caracterizează acum…)Nu ştiu dacă ai înţeles ceva,îţi doresc cât mai multe ”iubiri”mediocre pentru a putea evolua şi un sfat îţi mai dau:fii atent în jurul tău,iubirea este atât de aproape!

    1. “Teoria ta despre iubire este complet gresita”. Ai inceput prost. Este ceea ce stiu, ce simt, ce am trait si ce sunt. Nu e o teorie, nu emit teorii. Este perceptia mea despre emotii traite de mine. Eu nu judec ceea ce simti tu despre iubire. Nici nu dau sfaturi. Nu sunt in masura s-o fac. Impartasesc cu voi experientele si trairile mele. Nu cer acordul nimanui pentru ceea ce simt. Sa dormi linistit.

  2. oare cati dintre noi isi poate explica impulsul inimii?
    uneori se numeste decenta a te gandi si la siguranta ta!

  3. Frumos speech!Într-adevăr,trăim într-o lume în care sunt măsti la tot pasul…Ceea ce mi se pare foarte trist este faptul ca reuşim sa ne minţim pe noi înşine,linia de demarcaţie între normal şi patologic fiind atat de fina,atât de greu de trasat.Credeam cu tărie că singurul factor pe care nu-l putem eluda,nu-l putem minţi este conştiinţa fiecaruia dintre noi.Am înţeles mai târziu ca nu toţi oamenii au constiinţă,iar la altii nivelul ei e insignifiant. Marea dramă a noastră,cred eu, reiese din faptul ca suntem atât de diferiţi ,iar marea noastră greşeală e ca idealizăm persoana iubită,creditând-o cu o încredere pe care nu si-a câstigat-o.
    E atât de frumos să fii indrăgostit,însă e bine să mai scoţi capul din nori şi să mergi cu picioarele pe pământ,altfel rişti să cazi şi să te răneşti,ba mai mult,să rămâi cu sechele.
    În scrierile tale e multă sensibilitate, cuvintele meşteşugite stau mărturie.Te felicit!

  4. Iti doresc sa iti pierzi mintile intr-o iubire….sa ai incredere totala si sa nu iti fie inselata …sa respiri iubire prin toti porii….ceea ce imi doresc si mie

  5. Iubirea nu se cere, că nu tranzacţionăm sentimente, că poate ne lasă cu mâna întinsă; cât despre încredere, fără ea nu poţi întemeia nimic, pentru că a (te) încrede e verb făuritor în absenţa căruia subtantivele sunt efemere.
    Ca să-ţi “câştige” încrederea trebuie să fii demn de ea. Încrederea este un act care se dezvoltă treptat şi pe’ncetul, prin acumulare, prin lente înmagazinări. Un infidel poate cere să i te câştige încrederea? Întreb şi eu, că poate şi-a încurcat identităţile, sau a fost oarecum aşa şi a vrut să îşi amplifice imaginea.

  6. Şi nu, nu toţi mintim, dar aici cred că te-ai gândit la minciuna uneori prin omisiune de adevăr, că minciuna are şi chipu’ ăsta câteodată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *