Desparte-mă de tine. Că eu nu ştiu s-o fac

desparte-ma de tine
Una dintre concluziile celor 4 decenii în care m-am învârtit până acum, este că foarte puţini oameni ştiu să se despartă. În fond, ce e despărţirea? Antonimul apropierii. Dacă am ştiut să facem ceea ce a fost de făcut ca să fim împreună, de ce naiba nu putem face invers ca să ne despărţim? Ufff….
Sunt o multitudine de motive care pot duce la despărţire. Mult mai multe decât cele care apropie oamenii.
Lucrul esenţial într-o despărţire este ca cel puţin unul dintre parteneri să vrea. Să vrea de-adevăratelea. Dacă îţi trece aşa un gând, dacă arunci cuvinte de despărţire zilnic şi doar de dragul cuvintelor, dacă bravezi ameninţându-l mereu pe celălalt cu despărţirea, dacă îţi faci bagajele dar nu-ţi doreşti decât să fii oprit, dacă întotdeauna îţi cauţi scuze în spatele cărora îţi ascunzi teama de decizii, atunci vei sfârşi obosit, într-o relaţie agonizantă la finalul căreia să nu te surprindă dacă tu vei fi cel părăsit.
În foarte puţine cazuri amândoi îşi doresc despărţirea în acelaşi timp. Nu e uşor să te desparţi de cineva cu care ai construit amintiri. Nicio relaţie nu începe prost, aşa că nu există nicio relaţie în care să nu existe amintiri frumoase. Unele se estompează, altele sunt înlocuite de amintiri urâte, dar nu dispar în totalitate. Iubim încă, ne obişnuim, ne e milă, suntem recunoscători, ne place încă sexul împreună. Sunt multe motive pe care am putea să le găsim pentru a amâna inevitabilul. Dar dacă ni s-a înfiripat în cap gândul despărţirii, înseamnă că există motive mai puternice pentru care trebuie s-o facem. Dacă am epuizat tot ceea ce ne-am gândit că ar putea să ne facă să fim împreună în continuare şi totuşi nu simţim că e suficient, atunci hai să ne despărţim. Nu ne-am născut împreună, nu trebuie să murim împreună. Ne dăm şansa la o altă viaţă. Separaţi. Am fost minţiţi, trădaţi, înşelaţi, brutalizaţi, nerespectaţi, neiubiţi… hai să ne despărţim. Nu-mi trebuie aprobarea ta ca să mă despart de tine. Există ceva care m-a adus aici, ceva peste care nu pot trece. Comunicăm. Îţi spun că mă despart. Şi o fac.
Există părăsit şi părăsitor. Părăsitul e cel care rămâne, cel care nu vrea să se despartă, cel care suferă mai mult. Părăsitorul e cel care ia decizia, care pleacă şi cel care se presupune că emoţional e mai puţin devastat. Nu întotdeauna părăsitul este vinovat sau responsabil de decizia părăsitorului. Uneori el este doar o victimă colaterală a unui părăsitor vinovat şi nepăsător. Astea sunt situaţiile cele mai dureroase. Nevinovat, luat prin surprindere, părăsitul se trezeşte singur. E lăsat în urmă fără permisiunea lui. Devine trist, confuz, deprimat, depresiv. Îi trebuie timp să-şi înţeleagă noul statut şi să descopere că lumea nu se termină cu o despărţire.
Dacă ar exista o comunicare veritabilă între parteneri, dacă adevărul ar fi fundamentul oricărei relaţii, atunci şi despărţirile ar fi infinit mai uşoare. Suntem împreună şi rămânem împreună atât timp că ne iubim, suntem fericiţi şi ne e bine. Dacă nu mai există aceste lucruri, ne despărţim. Civilizat, decent, cu cât mai puţine daune de ambele părţi. În fond, aşa cum am mai spus… pământul e rotund, dar noi rămânem pe loc. Dacă pleacă unul din jurul nostru, automat altcineva îi va lua locul. Pentru că, părăsit sau părăsitor, lumea fiecăruia e într-o permanentă mişcare.

”Ce ai simțit când ți-a tras prima palmă”

Ce-ai simţit când ai primit prima palmă? Din păcate este una dintre realităţile cu care ne confruntăm şi despre care vorbim foarte puţin. Sâmbătă am ascultat o poveste. Povestea unei femei care a suportat timp de 10 ani violenţa celui cu care şi-a unit destinul.  Toate lucrurile au un început. Am întrebat-o dacă îşi mai aduce aminte de prima palmă. Cu lacrimi în ochi, mi-a răspuns că da, îşi aduce aminte. Trecuse aproape un an de când se căsătoriseră şi trebuiau să meargă într-o vizită. El i-a spus că iese câteva minute să stea de vorbă cu cineva, iar ea să fie îmbrăcată, că atunci când va veni el să plece în vizita respectivă. Doar că el a venit după 4 ore. Iar în acest interval nu i-a răspuns deloc la telefon, lăsând-o să trăiască toate stările posibile. Când s-a întors a găsit-o plângând. Ea abia a avut puterea să-l întrebe unde a fost şi de ce nu i-a dat un semn atâta vreme. Iar răspunsul BĂRBATULUI din el a venit instantaneu. I-a tras o palmă şi i-a spus că de azi înainte să nu-l mai întrebe niciodată ce face, unde este său când vine. Apoi a trimis-o să se aranjeze şi cu toată opoziţia ei, a scos-o din casă, în lacrimi, pentru a-şi onora vizita în care trebuiau să meargă. Au trecut de atunci 9 ani, un copil, zeci de palme, sute de injurii şi oceane de lacrimi. Acum a divorţat. Este o femeie frumoasă, dar îmbătrânită înainte de vreme şi cu ochii învăluiţi într-o tristeţe atât de densă încât abia li se mai distinge culoarea. Atunci a rămas mută de uimire. Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă. Nu-i venea să creadă că bărbatul pe care îl iubea, devenise animal. A refuzat să creadă asta. Iar el a doua zi şi-a cerut iertare, spunându-i că o iubeşte foarte mult şi nu ştie ce s-a întâmplat. I-a promis că a fost doar un accident care nu se va mai repeta. Iar ea l-a crezut. Sau a sperat. Doar că el după câteva luni şi-a încălcat promisiunea. Iar lucrurile s-au desfăşurat urmând mereu şi mereu un scenariu asemănător. A apărut copilul. Ea s-a iluzionat crezând că asta va pune capăt violenţelor. Dimpotrivă, s-au amplficat. Copilul devenise pentru el un factor suplimentar de stres. Iar apariţia lui declanşase o nouă pleiadă de înjurături, reproşuri şi jigniri.  Pentru ea, copilul devenise singurul refugiu al infinitei tristeţi cu care se confruntă. Îşi ţinea copilul în braţe, plângea şi îşi spunea că va fi bine. Că tatăl lui se va schimba şi vor fi o familie fericită. Ea avea nevoie să-şi audă propriile gânduri. Dar lucrurile nu s-au schimbat. Ajunjese să-i fie teamă de momentul în care el venea acasă. Se întreba ce dispoziţie va avea. O va înjura, o va plesni sau îi va spune o vorbă frumoasă? Multă vreme şi-a dus această tristeţe singură. Apoi a început să o împărtăşească unor buni prieteni. Un cuplu. Care după ce au depăşit momentul de uimire, au sfătuit-o să divorţeze. Şi i-au promis că îi vor fi alături. Doar că ea se împotrivea. În spatele copilului, eventualelor neajunsuri financiare, problemelor locative, ea îşi ascundea laşitatea. Nu mai era vorba de iubire sau de speranţa că va fi altfel. Era vorba doar de teama că va fi o femeie singură, divorţată cu un copil, distrusă emoţional, confruntată cu lipsa banilor. Cine îi va mai acorda atenţie, cine o va ajuta să-şi crească copilul, cine o va mai iubi vreodată. Devenise o femeie stigmatizată. Doar că nu ştia că acest stigmat şi-l punea singura.  Într-o zi, după o ultimă bătaie, atunci când el a adormit, şi-a luat copilul în braţe şi a plecat la prietenii ei. A refuzat să se ducă la poliţie. Apoi a urmat un divorţ urât. În care s-a trecut de la ameninţări, la promisiuni şi jurăminte. Nimic n-a mai întors-o. După 10 ani şi-a găsit curajul de a opri calvarul De ce femeile stau atâta vreme lângă o astfel de brută? De ce nu pleacă după prima palmă, ştiind că în 99% dintre cazuri urmează şi a doua? De ce de multe ori îţi ascunzi lipsa de curaj în spatele unor motive reale, dar care niciunul dintre ele, dar niciunul nu justifică acceptarea  unui comportament animalic din partea bărbatului cu care te vedeai până la sfârşitul vieţii? De ce nu iei decizii, de ce amâni atât, de ce nu îţi dai şansa să te recompui, să te reconstruieşti alături de alt bărbat? Sau singură. Orice ai alege este mai bine decât să continui să rămâi în ceea ce altul a ales pentru tine. Atât de multe "de ce-uri" şi atât de puţine răspunsuri. Iar despre bărbaţi, despre brutele care ajung să-şi lovească partenera doar pentru că s-au născut cu p**a, despre mizerabilii care îşi demonstrează astfel bărbăţia sau care îşi varsă frustrările, complexele  şi neîmplinirile asupra propriei familii, nu pot să spun decât că mi-aş dori dori să fie transformaţi în femei şi lăsaţi să putrezească în puşcării de bărbaţi.Din păcate este una dintre realităţile cu care ne confruntăm şi despre care vorbim foarte puţin. Sâmbătă am ascultat o poveste. Povestea unei femei care a suportat timp de 10 ani violenţa celui cu care şi-a unit destinul.
Toate lucrurile au un început. Am întrebat-o dacă îşi mai aduce aminte de prima palmă. Cu lacrimi în ochi, mi-a răspuns că da, îşi aduce aminte. Trecuse aproape un an de când se căsătoriseră şi trebuiau să meargă într-o vizită. El i-a spus că iese câteva minute să stea de vorbă cu cineva, iar ea să fie îmbrăcată, că atunci când va veni el să plece în vizita respectivă. Doar că el a venit după 4 ore. Iar în acest interval nu i-a răspuns deloc la telefon, lăsând-o să trăiască toate stările posibile. Când s-a întors a găsit-o plângând. Ea abia a avut puterea să-l întrebe unde a fost şi de ce nu i-a dat un semn atâta vreme. Iar răspunsul ”bărbatului” din el a venit instantaneu. I-a tras o palmă şi i-a spus ca de azi înainte să nu-l mai întrebe niciodată ce face, unde este sau când vine. Apoi a trimis-o să se aranjeze şi cu toată opoziţia ei, a scos-o din casă, în lacrimi, pentru a-şi onora vizita. Au trecut de atunci 9 ani, un copil, zeci de palme, sute de injurii şi oceane de lacrimi. Acum a divorţat. Este o femeie frumoasă, dar îmbătrânită înainte de vreme şi cu ochii învăluiţi într-o tristeţe atât de densă încât abia li se mai distinge culoarea.
Atunci a rămas mută de uimire. Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă. Nu-i venea să creadă că bărbatul pe care îl iubea, devenise animal. A refuzat să creadă asta. Iar el a doua zi şi-a cerut iertare, spunându-i că o iubeşte foarte mult şi nu ştie ce s-a întâmplat. I-a promis că a fost doar un accident care nu se va mai repeta. Iar ea l-a crezut. Sau a sperat. Doar că el după câteva luni şi-a încălcat promisiunea. Iar lucrurile s-au desfăşurat urmând mereu şi mereu un scenariu asemănător. A apărut copilul. Ea s-a iluzionat crezând că asta va pune capăt violenţelor. Dimpotrivă, acestea s-au amplficat. Copilul devenise pentru el un factor suplimentar de stres. Iar apariţia lui declanşase o nouă pleiadă de înjurături, reproşuri şi jigniri.
Pentru ea, copilul devenise singurul refugiu al infinitei tristeţi cu care se confrunta. Îşi ţinea copilul în braţe, plângea şi îşi spunea că va fi bine. Că tatăl lui se va schimba şi vor fi o familie fericită. Ea avea nevoie să-şi audă propriile gânduri. Dar lucrurile nu s-au schimbat. Ajunjese să-i fie teamă de momentul în care el venea acasă. Se întreba ce dispoziţie va avea. O va înjura, o va plesni sau îi va spune o vorbă frumoasă?
Multă vreme şi-a dus această tristeţe singură. Apoi a început să o împărtăşească unor buni prieteni. Un cuplu. Care după ce au depăşit momentul de uimire, au sfătuit-o să divorţeze. Şi i-au promis că îi vor fi alături. Doar că ea se împotrivea. În spatele copilului, a eventualelor neajunsuri financiare, a problemelor locative, ea îşi ascundea laşitatea. Nu mai era vorba de iubire sau de speranţa că va fi altfel. Era vorba doar de teama că va fi o femeie singură, divorţată cu un copil, distrusă emoţional, confruntată cu lipsa banilor. Cine îi va mai acorda atenţie, cine o va ajuta să-şi crească copilul, cine o va mai iubi vreodată. Devenise o femeie stigmatizată. Doar că nu ştia că acest stigmat şi-l punea singura.
Într-o zi, după o ultimă bătaie, atunci când el a adormit, şi-a luat copilul în braţe şi a plecat la prietenii ei. A refuzat să se ducă la poliţie. Apoi a urmat un divorţ urât. În care s-a trecut de la ameninţări, la promisiuni şi jurăminte. Nimic n-a mai întors-o. După 10 ani şi-a găsit curajul de a opri calvarul.
De ce femeile stau atâta vreme lângă o astfel de brută? De ce nu pleacă după prima palmă, ştiind că în 99% dintre cazuri urmează şi a doua? De ce de multe ori îţi ascunzi lipsa de curaj în spatele unor motive reale, dar care niciunul dintre ele, dar niciunul nu justifică acceptarea unui comportament animalic din partea bărbatului cu care te vedeai până la sfârşitul vieţii? De ce nu iei decizii, de ce amâni atât, de ce nu îţi dai şansa să te recompui, să te reconstruieşti alături de alt bărbat? Sau singură. Orice ai alege este mai bine decât să continui să rămâi în ceea ce altul a ales pentru tine. Atât de multe “de ce-uri” şi atât de puţine răspunsuri.
Iar despre bărbaţi, despre brutele care ajung să-şi lovească partenera doar pentru că s-au născut cu p**a, despre mizerabilii care îşi demonstrează astfel bărbăţia sau care îşi varsă frustrările, complexele şi neîmplinirile asupra propriei familii, nu pot să spun decât că mi-aş dori dori să fie transformaţi în femei şi lăsaţi să putrezească în puşcării de bărbaţi.

Din prima, mă crede curvă. Dar din a doua?

Jurnalul unui infidel blogToţi vrem să facem sex. Cu cei care ne plac. Ăsta e un adevăr care poate fi contestat doar de cei cu probleme medicale. Nu întotdeauna oamenii pe care-i plăcem ne plac şi ei la rândul lor. Nu întotdeauna cei cu care vrem să facem sex îşi doresc acelaşi lucru de la noi. Dar nu voi vorbi acum despre asta. Mi s-a întâmplat deseori să fiu refuzat de femei cu care mă întâlneam pentru prima dată, pentru simplul motiv că era prima dată. Chiar dacă între noi exista suficientă chimie, chiar dacă dorinţa reciprocă de a face sex ne ieşea printre nasturii de la haine, chiar dacă exista locaţia şi conjunctura favorabilă. Trebuie să ne mai cunoaştem. Să mai ieşim împreună. Asta era justificarea lor. Dacă respectiva îmi plăcea suficient de mult încât să îmi doresc să-i văd aluniţă de pe sân şi fluturaşul de pe fese, atunci ne revedeam. Şi în mare parte din cazuri, a doua oară se întâmpla neîntâmplatul. Ne despărţeam zâmbind şi lăsam destinul să decidă dacă ne mai vedem vreodată sau nu. Nu ştiu ce origini are prejudecata asta, nu ştiu cum s-a format, dar mi se pare o mare prostie şi de fiecare dată am încercat s-o combat. De ce femeia crede că dacă ar face sex la prima întâlnire, respectivul o va considera o femeie de moravuri uşoare, facilă, ieftină? Iar dacă face sex la a doua întâlnire, atunci e privită ca o femeie respectabilă? Sau la a treia? O imagine total deformată. Nu există un minim de întâlniri pe care ar trebui să le ai pentru a face sex. Dacă te culci cu el din prima, ar putea crede că eşti o femeie deschisă, sigură, care ştie ce vrea şi face ce simte. Şi că îl placi. Şi s-ar putea dezvolta o relaţie între voi. Dacă faci pe inabordabila (sexual vorbind), şi tot amâni momentul, există varianta în care îi poţi deveni obiectiv. Iar în momentul în care l-a atins şi-a pierdut interesul pentru un posibil viitor cu tine.
Trebuie să înţelegi tu, femeie, că un bărbat ajunge să te iubească după ce face sex cu tine. Niciodată înainte. Aşa că scoate-ţi din cap prostia că te crede curvă dacă te sexezi din prima cu el. Depăşeşte cutumele şi fă ceea ce simţi, când simţi. Faptul că îţi impui să nu te culci cu el la prima întâlnire, chiar dacă simţi asta, nu-ţi oferă garanţia că te va lua de nevastă la a doua.

Jurnalul unui infidel. Iubirea – Everestul emotiilor tale.

mount-everest-1

Am văzut un documentar pe Discovery, absolut fascinant. Despre oameni care au escaladat Everestul. Despre curaj, pasiune, putere, dorință, nebunie, depășirea limitelor. Dar lucrul care m-a impresionat cel mai tare, a fost când am aflat că 80% dintre cei care și-au pierdut viața acolo, au murit la coborâre. M-am întrebat de ce, am avut un moment de profunzime și am făcut o analogie cu ceea ce se întâmplă în viața reală. În iubire. Speri, cunoști, descoperi și ajungi să iubești. Te simți deasupra tuturor. Mai sus decât ai fost vreodată. Dorința de a ajunge acolo, bucuria imensă pe care speri că o vei simți ajungând, îți ascute simțurile, te încarcă cu adrenalină, te face să nu simți lucruri rele, piedici, umilințe sau opreliști. Pentru că ceea ce știi că vei găsi ajungând acolo, face să merite orice sacrificiu, te determină să faci o mulțime de lucruri de care nu te credeai capabil. Am ajuns pe Everest.. și aici mă refer la Everestul fiecăruia. Ne înfigem stegulețul, ne marcăm locul. Ne râde sufletul, suntem stăpânii Universului. Ne-am dori ca timpul să dispară. Suntem noi, iubirea noastră și Everestul. Unii reușesc să rămână acolo până la final. Puțini. Celor mai mulți dintre noi li se întâmplă ceva… sau cineva… care ne obligă să coborâm. Să lăsăm totul în urmă. Să lăsăm loc următorului explorator. În momentul acela ne cuprinde spaima. Înghețăm… pentru că știm că trebuie să coborâm, că timpul nostru pe vârful cel mai înalt, a expirat. Și începem coborârea. Nu mai există bucurie, nu mai există dorință, simțurile ni s-au atrofiat… devenim neatenți, nepăsători… și murim. Emoțional. Devenim triști, nefericiți, depresivi, anxioși. Ne gândim că nu vom mai ajunge niciodată acolo. Am fi putut evita asta? Da… dacă în loc de Everest, am fi ales Aconcagua sau Kilimanjaro. Pentru că asta ne-ar fi făcut să știm că nu suntem cel mai sus, că nu stăpânim Universul, că nu atingem cerul… că oricând… mai există un vârf, mai sus decât cel pe care suntem. Și am fi avut speranța că vom ajunge pe Everest. Vreodată. Altădată. Dar, poate că bucuria pe care am simțit-o atingând Everestul și pe care n-am fi simțit-o pe alte vârfuri, a meritat sacrificiul. Concluzia??… Iubește. Dă-ți voie să ajungi sus. Cel mai sus. De fiecare dată. Gândește-te că pentru fiecare iubire pe care o întâlnești, există câte un Everest. Nimeni nu știe cât vei rămâne acolo, dar merită să încerci. Pentru că ai doar două opțiuni: te urci pe cel mai înalt vârf, iubești, ești fericit și liber, dar riști să mori, sau… îți alegi un ”Everest” mai accesibil, care nu te solicită atât de intens, care te satisface, te face să te simți comod, confortabil și atunci… nu riști să mori. Decât pe dinăuntru. Doar tu alegi.

Jurnalul unui infidel. Cand iubirea se amesteca in multime.

crowd

In aceasta dimineata, m-am intalnit cu o femeie. O femeie cu care, acum ceva vreme, am trait o poveste de iubire. O poveste care s-a terminat in momentul in care minciuna a inlocuit total adevarul. M-a durut. Am fost trist, am plans, mi-am pus zeci de intrebari. Si nu pentru ca se terminase povestea cu ea, ci pentru ca nu a inteles cat de rar si pretios era ceea ce ii oferisem. Iubirea este ceva mult mai pretios decat diamantele din Africa. Pentru ca acest ceva este infinit mai greu de gasit. Iubirea nu se poate cuantifica, este ceva empiric, ceva care se bazeza exclusiv pe experiente, simturi, emotii si trairi. Daca cel caruia ii oferi ceea ce ai tu mai de pret, iti vinde acel ceva pe o masuta din bazar, fara sa-i priceapa valoarea, practic iti vinde sufletul, atunci nu ai de ce sa mai ramai langa el. Cauta-ti pe cineva care intelege valoarea si profunzimile iubirii. Eu asta am facut.

O priveam pe respectiva domnisoara si ma intrebam de ce nu simt nimic. De ce nu ma tulbura emotia revederii, de ce nu ma tulbura felul in care ma privea, de ce nu ma tulbura incercarea ei de a aduce trecutul in prezent? Pentru ca ea astazi, nu mai era nici cea mai frumoasa, nici cea mai desteapta, nici femeia pentru care la un moment dat as fi facut totul. Era doar o femeie care se amestecase in multime. O femeie de al carei prezent nu-mi mai pasa, o femeie a carei prezenta nu-mi mai trezea nimic. A ramas amintirea momentelor pe care le-am trait impreuna, a povestii care s-a consumat. O priveam si ma gandeam la ceea ce traiesc acum alaturi de altcineva. Iar diferentele ma faceau sa ma bucur. Pentru curajul de a lua decizii, pentru puterea de a face alegeri. Prioritatile in viata mea s-au schimbat. Persoanele importante pentru mine s-au schimbat.

De cate ori, atunci cand ati trait o poveste de iubire, nu ati avut sentimentul ca viata voastra, daca povestea s-ar termina, ar deveni un calvar, o mare de tristete? Ca cel pe care il iubiti in acel moment, n-ar putea fi inlocuit de nimeni, niciodata? Viata voastra continua si dupa finalul unei povesti de iubire. Mai ales a uneia acoperita de minciuna. Oamenii pe care ii veti intalni ulterior, pe care ii veti iubi ulterior, vor fi mai buni si mai frumosi decat cei care au devenit trecut. Eu intotdeauna am crezut asta si intotdeauna mi s-a intamplat asta. Nu intrati in depresii, nu va irositi viata pentru cineva care a fost. Lasati-va fostele iubiri sa se amestece in multime, acolo unde le e locul si dati voie prezentului sa va decida viitorul.

“Suntem produsul propriului trecut, nu prizonierii lui.” din Bhagavad Gita