”Ce ai simțit când ți-a tras prima palmă”

Ce-ai simţit când ai primit prima palmă? Din păcate este una dintre realităţile cu care ne confruntăm şi despre care vorbim foarte puţin. Sâmbătă am ascultat o poveste. Povestea unei femei care a suportat timp de 10 ani violenţa celui cu care şi-a unit destinul.  Toate lucrurile au un început. Am întrebat-o dacă îşi mai aduce aminte de prima palmă. Cu lacrimi în ochi, mi-a răspuns că da, îşi aduce aminte. Trecuse aproape un an de când se căsătoriseră şi trebuiau să meargă într-o vizită. El i-a spus că iese câteva minute să stea de vorbă cu cineva, iar ea să fie îmbrăcată, că atunci când va veni el să plece în vizita respectivă. Doar că el a venit după 4 ore. Iar în acest interval nu i-a răspuns deloc la telefon, lăsând-o să trăiască toate stările posibile. Când s-a întors a găsit-o plângând. Ea abia a avut puterea să-l întrebe unde a fost şi de ce nu i-a dat un semn atâta vreme. Iar răspunsul BĂRBATULUI din el a venit instantaneu. I-a tras o palmă şi i-a spus că de azi înainte să nu-l mai întrebe niciodată ce face, unde este său când vine. Apoi a trimis-o să se aranjeze şi cu toată opoziţia ei, a scos-o din casă, în lacrimi, pentru a-şi onora vizita în care trebuiau să meargă. Au trecut de atunci 9 ani, un copil, zeci de palme, sute de injurii şi oceane de lacrimi. Acum a divorţat. Este o femeie frumoasă, dar îmbătrânită înainte de vreme şi cu ochii învăluiţi într-o tristeţe atât de densă încât abia li se mai distinge culoarea. Atunci a rămas mută de uimire. Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă. Nu-i venea să creadă că bărbatul pe care îl iubea, devenise animal. A refuzat să creadă asta. Iar el a doua zi şi-a cerut iertare, spunându-i că o iubeşte foarte mult şi nu ştie ce s-a întâmplat. I-a promis că a fost doar un accident care nu se va mai repeta. Iar ea l-a crezut. Sau a sperat. Doar că el după câteva luni şi-a încălcat promisiunea. Iar lucrurile s-au desfăşurat urmând mereu şi mereu un scenariu asemănător. A apărut copilul. Ea s-a iluzionat crezând că asta va pune capăt violenţelor. Dimpotrivă, s-au amplficat. Copilul devenise pentru el un factor suplimentar de stres. Iar apariţia lui declanşase o nouă pleiadă de înjurături, reproşuri şi jigniri.  Pentru ea, copilul devenise singurul refugiu al infinitei tristeţi cu care se confruntă. Îşi ţinea copilul în braţe, plângea şi îşi spunea că va fi bine. Că tatăl lui se va schimba şi vor fi o familie fericită. Ea avea nevoie să-şi audă propriile gânduri. Dar lucrurile nu s-au schimbat. Ajunjese să-i fie teamă de momentul în care el venea acasă. Se întreba ce dispoziţie va avea. O va înjura, o va plesni sau îi va spune o vorbă frumoasă? Multă vreme şi-a dus această tristeţe singură. Apoi a început să o împărtăşească unor buni prieteni. Un cuplu. Care după ce au depăşit momentul de uimire, au sfătuit-o să divorţeze. Şi i-au promis că îi vor fi alături. Doar că ea se împotrivea. În spatele copilului, eventualelor neajunsuri financiare, problemelor locative, ea îşi ascundea laşitatea. Nu mai era vorba de iubire sau de speranţa că va fi altfel. Era vorba doar de teama că va fi o femeie singură, divorţată cu un copil, distrusă emoţional, confruntată cu lipsa banilor. Cine îi va mai acorda atenţie, cine o va ajuta să-şi crească copilul, cine o va mai iubi vreodată. Devenise o femeie stigmatizată. Doar că nu ştia că acest stigmat şi-l punea singura.  Într-o zi, după o ultimă bătaie, atunci când el a adormit, şi-a luat copilul în braţe şi a plecat la prietenii ei. A refuzat să se ducă la poliţie. Apoi a urmat un divorţ urât. În care s-a trecut de la ameninţări, la promisiuni şi jurăminte. Nimic n-a mai întors-o. După 10 ani şi-a găsit curajul de a opri calvarul De ce femeile stau atâta vreme lângă o astfel de brută? De ce nu pleacă după prima palmă, ştiind că în 99% dintre cazuri urmează şi a doua? De ce de multe ori îţi ascunzi lipsa de curaj în spatele unor motive reale, dar care niciunul dintre ele, dar niciunul nu justifică acceptarea  unui comportament animalic din partea bărbatului cu care te vedeai până la sfârşitul vieţii? De ce nu iei decizii, de ce amâni atât, de ce nu îţi dai şansa să te recompui, să te reconstruieşti alături de alt bărbat? Sau singură. Orice ai alege este mai bine decât să continui să rămâi în ceea ce altul a ales pentru tine. Atât de multe "de ce-uri" şi atât de puţine răspunsuri. Iar despre bărbaţi, despre brutele care ajung să-şi lovească partenera doar pentru că s-au născut cu p**a, despre mizerabilii care îşi demonstrează astfel bărbăţia sau care îşi varsă frustrările, complexele  şi neîmplinirile asupra propriei familii, nu pot să spun decât că mi-aş dori dori să fie transformaţi în femei şi lăsaţi să putrezească în puşcării de bărbaţi.Din păcate este una dintre realităţile cu care ne confruntăm şi despre care vorbim foarte puţin. Sâmbătă am ascultat o poveste. Povestea unei femei care a suportat timp de 10 ani violenţa celui cu care şi-a unit destinul.
Toate lucrurile au un început. Am întrebat-o dacă îşi mai aduce aminte de prima palmă. Cu lacrimi în ochi, mi-a răspuns că da, îşi aduce aminte. Trecuse aproape un an de când se căsătoriseră şi trebuiau să meargă într-o vizită. El i-a spus că iese câteva minute să stea de vorbă cu cineva, iar ea să fie îmbrăcată, că atunci când va veni el să plece în vizita respectivă. Doar că el a venit după 4 ore. Iar în acest interval nu i-a răspuns deloc la telefon, lăsând-o să trăiască toate stările posibile. Când s-a întors a găsit-o plângând. Ea abia a avut puterea să-l întrebe unde a fost şi de ce nu i-a dat un semn atâta vreme. Iar răspunsul ”bărbatului” din el a venit instantaneu. I-a tras o palmă şi i-a spus ca de azi înainte să nu-l mai întrebe niciodată ce face, unde este sau când vine. Apoi a trimis-o să se aranjeze şi cu toată opoziţia ei, a scos-o din casă, în lacrimi, pentru a-şi onora vizita. Au trecut de atunci 9 ani, un copil, zeci de palme, sute de injurii şi oceane de lacrimi. Acum a divorţat. Este o femeie frumoasă, dar îmbătrânită înainte de vreme şi cu ochii învăluiţi într-o tristeţe atât de densă încât abia li se mai distinge culoarea.
Atunci a rămas mută de uimire. Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă. Nu-i venea să creadă că bărbatul pe care îl iubea, devenise animal. A refuzat să creadă asta. Iar el a doua zi şi-a cerut iertare, spunându-i că o iubeşte foarte mult şi nu ştie ce s-a întâmplat. I-a promis că a fost doar un accident care nu se va mai repeta. Iar ea l-a crezut. Sau a sperat. Doar că el după câteva luni şi-a încălcat promisiunea. Iar lucrurile s-au desfăşurat urmând mereu şi mereu un scenariu asemănător. A apărut copilul. Ea s-a iluzionat crezând că asta va pune capăt violenţelor. Dimpotrivă, acestea s-au amplficat. Copilul devenise pentru el un factor suplimentar de stres. Iar apariţia lui declanşase o nouă pleiadă de înjurături, reproşuri şi jigniri.
Pentru ea, copilul devenise singurul refugiu al infinitei tristeţi cu care se confrunta. Îşi ţinea copilul în braţe, plângea şi îşi spunea că va fi bine. Că tatăl lui se va schimba şi vor fi o familie fericită. Ea avea nevoie să-şi audă propriile gânduri. Dar lucrurile nu s-au schimbat. Ajunjese să-i fie teamă de momentul în care el venea acasă. Se întreba ce dispoziţie va avea. O va înjura, o va plesni sau îi va spune o vorbă frumoasă?
Multă vreme şi-a dus această tristeţe singură. Apoi a început să o împărtăşească unor buni prieteni. Un cuplu. Care după ce au depăşit momentul de uimire, au sfătuit-o să divorţeze. Şi i-au promis că îi vor fi alături. Doar că ea se împotrivea. În spatele copilului, a eventualelor neajunsuri financiare, a problemelor locative, ea îşi ascundea laşitatea. Nu mai era vorba de iubire sau de speranţa că va fi altfel. Era vorba doar de teama că va fi o femeie singură, divorţată cu un copil, distrusă emoţional, confruntată cu lipsa banilor. Cine îi va mai acorda atenţie, cine o va ajuta să-şi crească copilul, cine o va mai iubi vreodată. Devenise o femeie stigmatizată. Doar că nu ştia că acest stigmat şi-l punea singura.
Într-o zi, după o ultimă bătaie, atunci când el a adormit, şi-a luat copilul în braţe şi a plecat la prietenii ei. A refuzat să se ducă la poliţie. Apoi a urmat un divorţ urât. În care s-a trecut de la ameninţări, la promisiuni şi jurăminte. Nimic n-a mai întors-o. După 10 ani şi-a găsit curajul de a opri calvarul.
De ce femeile stau atâta vreme lângă o astfel de brută? De ce nu pleacă după prima palmă, ştiind că în 99% dintre cazuri urmează şi a doua? De ce de multe ori îţi ascunzi lipsa de curaj în spatele unor motive reale, dar care niciunul dintre ele, dar niciunul nu justifică acceptarea unui comportament animalic din partea bărbatului cu care te vedeai până la sfârşitul vieţii? De ce nu iei decizii, de ce amâni atât, de ce nu îţi dai şansa să te recompui, să te reconstruieşti alături de alt bărbat? Sau singură. Orice ai alege este mai bine decât să continui să rămâi în ceea ce altul a ales pentru tine. Atât de multe “de ce-uri” şi atât de puţine răspunsuri.
Iar despre bărbaţi, despre brutele care ajung să-şi lovească partenera doar pentru că s-au născut cu p**a, despre mizerabilii care îşi demonstrează astfel bărbăţia sau care îşi varsă frustrările, complexele şi neîmplinirile asupra propriei familii, nu pot să spun decât că mi-aş dori dori să fie transformaţi în femei şi lăsaţi să putrezească în puşcării de bărbaţi.

Jurnalul unui infidel. Eu mint. Si tu. Dar cat de ieftine sunt minciunile fiecaruia dintre noi?

8166985_f520

Incep cu definitia din DEX: MINCIÚNĂ, minciuni, s. f. 1. Denaturare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva.

Fiecare dintre noi a mintit. Asta e un adevar. Mintim ca sa provocam placere, mintim ca sa provocam durere, mintim ca sa protejam sau sa ne protejam, mintim ca sa ascundem, mintim de teama, mintim din obisnuinta, mintim pentru ca ni se permite, mintim pentru a salva aparente, mintim pentru bani, mintim pentru faima, mintim pentru tot. Paradoxul este ca noi, toti cei care mintim, avem pretentia sa nu fim mintiti. Vrem adevarul, cerem adevarul. Chiar daca nu suntem pregatiti pentru el.

Nu ma judecati. Nu tin morala nimanui si nici nu incerc sa pozez in vreun monument de integritate si adevar absolut.

Am fost un mincinos. Sunt un mincinos. Am mintit mult si pe multi. Minciunile mele au provocat durere, suferinta, lacrimi, bucurie, zambete, sperante. La un moment dat m-am uitat in oglinda. Si mi s-a parut ca cel pe care il vad este altcineva. Un tip ridicol, imbracat in minciuna, un fals. L-am alungat, am sters oglinda si m-am vazut pe mine. Cel adevarat, cel real, cel caruia trebuia sa-i spun adevarul.  Am incercat sa-l mint si pe el. Am recurs la tot arsenalul de minciuni si tehnici de manipulare. Am ras, am plans, i-am cerut iertare, l-am amenintat. Dar omul din oglinda a ramas impasibil. Omul din oglinda ma privea si astepta sa-i spun adevarul. Privirea lui ma ingenunchea. Incercam sa-i fac fata, sa lupt cu el, sa-l privesc in ochi si sa-l castig. Sa-l cumpar cu vorbele mele frumoase. Dar omul din oglinda nu era de vanzare.

Atunci am renuntat. Am pierdut batalia cu el, am castigat  razboiul cu mine. Din acel moment, am renuntat sa mint fortuit. Sa spun vorbe, doar pentru ca stiam ca trebuie sa fie spuse. Sa-mi creez o imagine din franturi de minciuni, doar pentru ca eu credeam ca aceea este imaginea care-mi trebuie, care mi se potriveste, care ma ajuta si ma protejeaza.

Atunci am inteles ca voi mai minti. Dar nu inainte de a-l intreba pe omul din oglinda. Daca el imi va spune ca minciuna aceea va produce mai putine daune decat adevarul, voi minti. Daca nu….n-o voi face. Voi spune adevarul.

Nu sunt, n-am fost si nu voi fi un sfant. Nici un ipocrit. Dar nu voi mai minti doar pentru a minti. Nu-ti voi spune ca te iubesc, daca n-o simt, nu-ti voi spune ca te urasc, daca nu e asa. Dar iti voi spune ca nu stiu, daca eu cred ca asta te protejeaza pe tine.

Minciuna face parte din noi, din viata noastra. Nu putem si nici nu cred ca ar fi bine sa traim fara ea. Dar putem incerca sa renuntam la minciunile ieftine, la minciunile fara substanta, la minciunile care ne fac sa credem in iluzia ca ne pot aduce beneficii. Daca reusim sa renuntam macar la astea, vom fi mai limpezi. Si noi si cei din jurul nostru.

Jurnalul unui infidel. N-am timp sa-mi fie sila.

Ipocrizie

Dupa postarea de aseara, “Contabila si parcarea cu spatele”, am primit cateva mesaje pe pagina de Fb, de la niste domnite foarte ofensate, care m-au etichetat in diverse moduri. Am selectat cateva exemple, care mi s-au parut cele mai elocvente: “esti un mizerabil”, “scursura umana”, “frustrat plin de complexe”, “impotent”, “de o uratenie fara margini”, “bine ca nu sunt toti barbatii ca tine”, “esti cel mai prost dintre barbati”.

N-am primit nici macar un singur mesaj de la vreun barbat. Ceea ce m-a uimit de-a dreptul, este faptul ca, aceleasi doamne, cu cateva zile inainte, dupa diversele postari legate de dragoste, emotii, relatii, iubire, mi-au trimis cele mai frumoase si calde mesaje. In care imi spuneau cat de fascinate sunt, cat de frumos si sensibil sunt eu, ce suflet alb am, cum si-ar dori ele sa cunoasca omul din spatele monitorului, cat de romantic ar fi sa petrecem clipe in fata unui semineu si tot felul de astfel de cuvinte.

N-am raspuns in privat niciunui mesaj, pentru ca nu doream sa intru intr-un circuit interminabil de mesaje, in care sa ma justific in vreun fel pentru postarile mele. O fac acum…pentru toate cele care mi-au trimis astfel de mesaje, precum si pentru cele care ar fi avut de gand s-o faca.

In primul rand, postarea de aseara nu se diferentiaza in niciun fel de unele dintre postarile mele anterioare. Pe care, probabil nu le-au vazut distinsele mesagerite. Greseala mea, a fost ca atunci cand mi-am creat aceasta pagina, mi-am incarcat toate postarile de pe blog, in aceeasi zi. Celor care nu au vazut asta, le recomand sa le descopere, in josul acestei pagini de FB sau direct pe blog: http://povestiverzi.wordpress.com/

In al doilea rand, aceasta pagina se numeste “Jurnalul unui infidel”. Nu se numeste jurnalul unui bucatar, al unui electrician, al unui culegator de pere sau al unuia casatorit de mic. Este jurnalul unui barbat, care a fost preocupat, care a vrut sa afle , care a explorat universul feminin. Stiu ca pare greu de crezut, dar acest barbat a facut, face si va face (atata timp cat ii va permite componenta fizica) sex. Cu un anumit numar de femei. Mic sau mare, depinde la ce si la cine ne raportam. Si care, la fel de greu de crezut, a avut, a trait, a simtit diverse emotii. A iubit, a suferit, a plans, a fost fericit, a fost dezamagit. La fel ca fiecare dintre voi. Un barbat care nu si-a asteptat iubirea, ci a cautat-o. Iar in cautarea ei, a avut multe opriri. Un barbat care a incercat sa faca de fiecare data ceea ce a simtit, care nu si-a irosit anii in relatii de compromis sau de fatada, care nu s-a lasat sufocat de normele, principiile, cutumele, etica, judecatile lumii in care traieste, atat timp cat acestea nu erau in concordanta cu ceea ce simtea el.

Ceea ce vreau sa le transmit acestor neprihanite, acestor fecioare, acestor dudui invelite intr-o moralitate in care nu ma regasesc, este ca, am cunoscut femei ca ele. Femei care pozau in sfinte, in neatinse, in imaculate si care ajungeau sa faca sex cu mine si cu altii, de parca isi traiau ultima zi din viata. Daca scriu “fut” in loc de “dragoste” va oripliati, va lezeaza bunul simt, va zgarie urechile obisnuite cu romantism. Daca spun “limbi” in loc de “cunilingus”, imi trimiteti mesaje, ma etichetati, incercati sa ma convingeti de puritatea voastra si de uratenia mea morala.

Sunteti niste ipocrite. Priviti-va in oglinda si intrebati-va de cate ori v-ati dorit sa va futeti. Nebun, pasional, abandonate. De cate ori v-ati rusinat de gandurile voastre? De cate ori, in timp ce erati cu cel care va aducea prajituri si floricele, gandul vostru era indreptat catre un alt barbat?

Iar daca sunteti asa de revoltate de mine, de povestile mele, de limbajul meu, de ce niciuna dintre voi, nici macar una nu a dat “unlike” acestei pagini?  Sau de ce nu va creati o pagina proprie, in care sa povestiti cum a fost prima data cand ati facut dragoste in fundulet sau cand un barbat v-a atins cu limbuta pasarica?  Raspundeti-va singure la asta.

Imi vorbiti de sensibilitate si romantism? Poate ca sunt mai sensibil si mai romantic decat toti sensibilii pe care i-ati cunoscut voi. Faptul ca imi plac femeile, imi place sa fac sex, faptul ca mi-a dat D-zeu, ochi verzi si ceva in cap (asa cum imi spunea o d-ra dimineata), faptul ca dintotdeauna am avut o oarecare usurinta in a socializa, toate acestea… nu ma fac insensibil. Sinceritatea nu ma face insensibil. Lipsa de ipocrizie nu ma face insensibil. Dimpotriva.

Iar mesajele voastre, etichetele voastre, sentintele voastre, nu ma vor face sa fiu altfel. Voi scrie intotdeauna, despre ceea ce simt, exact asa cum simt s-o fac. Sunt  un povestitor mediocru. Dar ipocrizia voastra fara margini, ma face sa-mi doresc sa-mi depasesc conditia.

Si-mi doresc sa n-am timp sa-mi fie sila de ipocrizie.