Desparte-mă de tine. Că eu nu ştiu s-o fac

desparte-ma de tine
Una dintre concluziile celor 4 decenii în care m-am învârtit până acum, este că foarte puţini oameni ştiu să se despartă. În fond, ce e despărţirea? Antonimul apropierii. Dacă am ştiut să facem ceea ce a fost de făcut ca să fim împreună, de ce naiba nu putem face invers ca să ne despărţim? Ufff….
Sunt o multitudine de motive care pot duce la despărţire. Mult mai multe decât cele care apropie oamenii.
Lucrul esenţial într-o despărţire este ca cel puţin unul dintre parteneri să vrea. Să vrea de-adevăratelea. Dacă îţi trece aşa un gând, dacă arunci cuvinte de despărţire zilnic şi doar de dragul cuvintelor, dacă bravezi ameninţându-l mereu pe celălalt cu despărţirea, dacă îţi faci bagajele dar nu-ţi doreşti decât să fii oprit, dacă întotdeauna îţi cauţi scuze în spatele cărora îţi ascunzi teama de decizii, atunci vei sfârşi obosit, într-o relaţie agonizantă la finalul căreia să nu te surprindă dacă tu vei fi cel părăsit.
În foarte puţine cazuri amândoi îşi doresc despărţirea în acelaşi timp. Nu e uşor să te desparţi de cineva cu care ai construit amintiri. Nicio relaţie nu începe prost, aşa că nu există nicio relaţie în care să nu existe amintiri frumoase. Unele se estompează, altele sunt înlocuite de amintiri urâte, dar nu dispar în totalitate. Iubim încă, ne obişnuim, ne e milă, suntem recunoscători, ne place încă sexul împreună. Sunt multe motive pe care am putea să le găsim pentru a amâna inevitabilul. Dar dacă ni s-a înfiripat în cap gândul despărţirii, înseamnă că există motive mai puternice pentru care trebuie s-o facem. Dacă am epuizat tot ceea ce ne-am gândit că ar putea să ne facă să fim împreună în continuare şi totuşi nu simţim că e suficient, atunci hai să ne despărţim. Nu ne-am născut împreună, nu trebuie să murim împreună. Ne dăm şansa la o altă viaţă. Separaţi. Am fost minţiţi, trădaţi, înşelaţi, brutalizaţi, nerespectaţi, neiubiţi… hai să ne despărţim. Nu-mi trebuie aprobarea ta ca să mă despart de tine. Există ceva care m-a adus aici, ceva peste care nu pot trece. Comunicăm. Îţi spun că mă despart. Şi o fac.
Există părăsit şi părăsitor. Părăsitul e cel care rămâne, cel care nu vrea să se despartă, cel care suferă mai mult. Părăsitorul e cel care ia decizia, care pleacă şi cel care se presupune că emoţional e mai puţin devastat. Nu întotdeauna părăsitul este vinovat sau responsabil de decizia părăsitorului. Uneori el este doar o victimă colaterală a unui părăsitor vinovat şi nepăsător. Astea sunt situaţiile cele mai dureroase. Nevinovat, luat prin surprindere, părăsitul se trezeşte singur. E lăsat în urmă fără permisiunea lui. Devine trist, confuz, deprimat, depresiv. Îi trebuie timp să-şi înţeleagă noul statut şi să descopere că lumea nu se termină cu o despărţire.
Dacă ar exista o comunicare veritabilă între parteneri, dacă adevărul ar fi fundamentul oricărei relaţii, atunci şi despărţirile ar fi infinit mai uşoare. Suntem împreună şi rămânem împreună atât timp că ne iubim, suntem fericiţi şi ne e bine. Dacă nu mai există aceste lucruri, ne despărţim. Civilizat, decent, cu cât mai puţine daune de ambele părţi. În fond, aşa cum am mai spus… pământul e rotund, dar noi rămânem pe loc. Dacă pleacă unul din jurul nostru, automat altcineva îi va lua locul. Pentru că, părăsit sau părăsitor, lumea fiecăruia e într-o permanentă mişcare.

Ajuta-te! Nu mai ai nimic de pierdut!

Cum pastrezi o relatie

Arta de a păstra o relaţie presupune să dai mai mult decât partea ta. Dar oare cât e partea ta? Cine o stabileşte? Tu sau el? Şi cât timp trebuie să faci asta?

“Mă numesc L. şi am 26 de ani. De aproape 3 ani sunt într-o relaţie. Ne-am cunoscut la un curs, în ultimul an de facultate. După patru luni mă mutasem deja la el. Am fost atât de fericită. Ne-am găsit job-uri, avem prieteni, părinţii ne susţin, totul e bine. Sau era. Ne iubim… sau îl iubesc… sau ne-am iubit. Asta încerc să aflu.

V-am descoperit întâmplător pe Facebook, apoi v-am citit cartea. V-am detestat şi v-am admirat în acelaşi timp. Sunteţi cinic, crud, direct, romantic, tandru, vulgar, prietenos, sensibil şi iubitor deopotrivă. Am citit fiecare poveste de cel puţin trei ori. Vroiam să văd dincolo de rânduri, să fac parte din fiecare poveste. Acum vă rog să faceţi parte din povestea mea.

De aproape jumătate de an lucrurile între noi s-au schimbat. El s-a schimbat. Este rece, distant şi nepăsător. Abia mai facem dragoste si atunci o facem doar la insistenţele mele, directe sau induse. De câte ori am încercat să deschid acest subiect îl închide brutal, cu aceleaşi motivaţii puerile: că nu e nimic, că mi se pare mie, că totul e ok… e doar obosit pentru că a avut o zi grea şi cu promisiunea că vom vorbi altădată. Simt că îl pierd şi asta mă sperie cumplit pentru că nu ştiu ce se întâmplă, nu ştiu cum să vorbesc cu el, nu ştiu cum să împiedic asta. Ajutaţi-mă. Vă rog…”

De multe ori trecem prin situaţii în care avem impresia că nu ne putem descurca singuri. Şi cerem ajutor. Tu, dragă L. îmi ceri ajutorul. Speri că eu sau altcineva îţi vom spune ceva care te va ajuta să-ţi rezolvi situaţia prin care treci. Dar să ţi-o rezolvi doar în modul în care îţi doreşti tu să se rezolve. “Ajută-mă să rămân cu el”. Asta îmi ceri. Dar dacă ceea ce îţi spun eu nu te ajută să rămâi cu el? Dacă eu îţi spun lucruri care susţin o altă direcţie pe care trebuie să mergi? Atunci îmi spui că sunt un dobitoc, iar sfaturile mele sunt inutile. Şi poate că aşa sunt… Cinic şi crud, aşa cum mi-ai spus. Dar sincer.
Nu te pot ajuta. Şi nimeni altcineva n-o poate face. Cei care susţin că ne pot ajuta în aceste situaţii sunt nişte impostori. Oamenii îţi pot spune doar ce au făcut sau ar face ei într-o situaţie ca a ta. Unii îţi povestesc din propria lor experienţă. Alţii nu fac nici măcar atât. Îţi vorbesc din cărţi sau din auzite. Dar nimeni nu te poate ajuta cu adevărat. Pentru că nimeni nu ştie cu adevărat ceea ce se întâmplă în sufletul sau creierul tău. Nimeni nu îţi ştie trăirile, nu îţi contorizează lacrimile sau zâmbetele, nu îţi număra momentele de fericire sau tristeţile. Pentru că povestea ta este filtrată de mine. Pentru că eu nu sunt tu.
Singurul mod real în care te pot ajuta, este să-mi schimb viaţa cu a ta. Imprumuta-mi-te o săptămână şi lasă-mă să-ţi trăiesc relaţia. Lasă-mă să văd ce vezi tu, să ştiu ce ştii tu, să simt ce simţi tu. Iar la final îţi voi spune ce ai de făcut. Dar nici tu, nici eu nu putem face asta. Şi atunci ce fac?, mă vei întreba.
Ajută-te singură. Vrei să fii cu el, vorbeşte cu el. Nu abandona discuţia doar pentru că el vrea să abandoneze. N-ai nimic de pierdut. Află. Între inerţia şi liniaritatea unei relaţii care nu te mai mulţumeşte şi forţarea cu orice risc a unei discuţii care poate lămuri lucrurile dintre voi, alege varianta din urmă.
În fond… ce ai de pierdut? O relaţie pe care oricum îţi e teamă că o vei pierde dacă nu faci nimic? Sau o relaţie pe care ai pierdut-o deja şi n-ai aflat încă?

Împacă-te cu el în primul minut. Veți avea timp să vă cereți iertare după.

Jurnalul unui Infidel. Impacare Te-ai îndrăgostit. Acum iubeşti. Fluturaşi, libelule, vrăbiuţe. Totul e frumos, totul e pictat. El şi-a făcut o breşă în universul tău şi pe negândite a devenit întregul tău univers. Eşti norocoasă şi invidiată. Eşti fericită şi neatentă. Nu-ţi pasă. Tu, el şi iubirea voastră îţi asigură suficiența pe care ai căutat-o întotdeauna. Ceea ce scapi din vedere este că ai devenit vulnerabilă. Şi mai prostuță. Şi asta în condiţiile în care IQ-ul tău a rămas la fel. Eşti ca un copil bolnav de autism. Fericit în globuleţul lui. Diferenţa este că el nu şi-a dorit să fie aşa, iar tu ai căutat cu disperare să ţi se întâmple. Nu te îngrijora. Nu eşti singura care trăieşte asta. Şi eu, şi ea, şi el am trecut prin aşa ceva. Iubirea este singura formă de prostie pe care o căutăm mereu. Ne-o asumăm, o arătăm, ne mândrim cu ea. Prietenii nu te mai recunosc. Îţi spun că te-ai schimbat şi vor să îţi arate ei calea. Îi ignori. Sunt invidioşi pe iubirea ta, aşa îţi spui. Tu eşti la fel, ei nu pot înţelege. Este explicaţia care te ajută să nu dai explicaţii. Dar tu ştii că nu mai eşti la fel. Iubirea te-a schimbat. Faci lucruri de care nu te credeai capabilă. Accepţi lucruri pe care nu credeai vreodată că le vei accepta. Sacrifici lucruri. Toate pentru iubire. Toate pe altarul iubirii. Îţi doreşti să nu se termine niciodată. Ceea ce trăieşti tu este unic. Incomensurabil. Dar…

Într-o zi vine ziua. Ziua în care te cerţi cu el. Dintr-un motiv serios sau dintr-o banalitate. A greşit el sau ai greşit tu. Unul dintre voi cedează şi pleacă. Ori se lasă orbit de orgoliu, ori nu ştie să-şi ceară iertare sau aşteaptă ca celălalt s-o facă. E prima dimineaţă în care nu vorbiţi. Mă va suna el, gândeşti. Dar el nu sună. La prânz devii îngrijorată, iar seara te cuprinde teama. Adormi greu. Îţi e dor. Priveşti telefonul a cărui luminiţă nu se aprinde. Eşti tristă. Ţi se umezesc ochii. Mă va suna mâine. Mă iubeşte. Ăsta e gândul cu care adormi. Nici în dimineaţa următoare nu sună. Începe bătălia orgoliilor. Care sună primul a pierdut lupta. Aşa te-a învăţat pe ţine mama sau prietena cea mai bună. Încerci să rezişti. Nici nu te mai interesează a cui a fost vina. Vrei doar să vorbeşti cu el. Să te ţină în braţe aşa cum o făcea, să te sărute aşa cum o făcea, să-ţi vorbească aşa cum o făcea. Dar asta nu se întâmplă. Ai cearcăne, dormi puţin, nu mănânci. Prietenii pe care i-ai neglijat când erai cu el, te observă. Le pasă şi vor să te ajute. Va fi bine…, nu te merită,… vei găsi un altul mai bun, îți spun ei. Ție îţi e teamă de depresie, dar laşi săptămâna să se scurgă. Te scurgi şi tu cu ea. Iei telefonul. Gândul că nu ţi-ar răspunde îţi paralizează simţurile. Telefonul sună. El îţi răspunde. Eşti gâtuită de emoţie şi habar n-ai ce să-i spui. Iartă-mă. Vreau să ne împăcăm. Asta te auzi spunând. Apoi îl întrebi când vă vedeţi. El îţi spune că te va suna. Are o săptămână plină şi n-are timp. Simţi că ăsta e începutul sfârşitului. Te împotriveşti. Seara îi trimiţi mesaj. Îţi răspunde cu un sec noapte bună. Eşti debusolată. A trecut doar o săptămână. A doua zi îl suni din nou. Îl rogi să vă vedeţi. Strecori câteva lacrimi. Cedează. Vă vedeţi seara. Se comportă destul de rece deşi ţie îţi vine să-l iei în braţe. Îţi spune că e mai bine să luaţi un pic de pauză, să vă limpeziţi, să vă sedimentaţi trăirile. Eşti în genunchi. Realizezi că vrea să vă despărţiţi, refuzi să accepţi asta. Începi să lupţi pentru relaţia ta. Spui lucruri, faci lucruri. De care nu te credeai capabilă. La fel ca la început, doar că în alt registru de data asta. Plângi, implori, te umileşti, te depersonalizezi. Dar nu-ţi pasă. Iar el nu te mai vrea. V-aţi despărţit. Eşti seacă, fadă, vidată emoţional. Intri în depresie. Dacă durează mai mult de trei luni, devine patologic şi ai nevoie de ajutor de specialiate. Eşti alt om. Eşti un om modificat de iubire şi transormat de lipsa ei. De ce ai ajuns aici?

Pentru că ai lăsat orgoliul să câştige bătălia cu iubirea. Iar el şi-a adjudecat fiecare secundă pe care l-ai lăsat să o acapareze. Când ai realizat, a fost târziu. Dacă te-ai fi împăcat atunci, lucrurile ar fi fost altfel. Dacă îţi pasă de iubire, nu lăsa orgoliului şansa să decidă. Pentru că deciziile vor fi în defavoarea ta. Nu lăsa timpul să treacă. Pentru că timpul în aceste cazuri lucrează împotriva ta. Îl iubeşti, iartă-l sau cere-ţi iertare, dar fă-o repede. Sau asumă-ţi posibila despărţire şi mergi înainte.

Eram pregătit pentru adevărul din ochii ei.

Jurnalul unui infidel - Adevarul din ochii eiN-am anunţat-o că vin. Am ajuns la ea imediat după prânz, gândindu-mă că îi fac o bucurie. Aşa cum s-a mai întâmplat. Îmi plăcea să-i văd strălucirea din ochi atunci când o surprindeam cu apariţia mea. Aşa a fost şi de data asta. Aveam o relaţie cu ea de aproape doi ani. Mi-a deschis, mi-a sărit în braţe şi m-a sărutat. Pregătea cafeaua. Pentru cine faci cafea? am întrebat-o. Pentru tine, simţeam că vei veni, mi-a răspuns visătoare. M-am aşezat confortabil pe canapeaua din living, mi-am aprins o ţigară şi am deschis discuţia despre planurile de weekend. Trebuia să plecăm la Paris. Un city break, trei zile, prima noastră ieşire în afara ţării. Nu cred că trecuseră 5 minute de când ajunsesem şi a sunat interfonul. Aştepţi pe cineva?  Nu!, mi-a răspuns mirată. Am deschis eu. În pragul uşii, un tip, cu un buchet de lalele şi o pungă de plastic plină cu căpşuni. Instantaneu, văzându-mă, zâmbetul cu care venise i s-a transformat într-o grimasă. S-a recomandat, l-am poftit înăuntru şi am privit reacţia ei. A rămas mută de uimire. Era fostul ei prieten, un tip cu care nu se mai văzuse de multă vreme, cu care mai vorbea din când în când la telefon şi care, la fel ca mine, se hotărâse să-i facă o surpriză. Îi adusese flori şi căpşuni de la părinţii lui de la ţară. Cel puţin aşa susţinea el. Îi priveam pe amândoi. Erau stânjeniţi. Era o atmosferă încărcată, iar lucrurile păreau a fi cu totul altfel decât erau prezentate. I-am spus ei să-l servească pe tip cu o cafea, dar el s-a scuzat elegant, spunând că a fost doar în trecere, îşi cere scuze că ne-a deranjat şi trebuie să plece. Am zâmbit, i-am mulţumit pentru căpşuni iar în următorul minut ieşea pe uşă.

Să concluzionez… ajung la tine fără să-ţi spun, te găsesc pregătind cafeaua la prânz (deşi tu nu eşti o mare băutoare de cafea), în 5 minute vine fostul tău prieten pe care spui că nu l-ai mai văzut de cel puţin doi ani, îţi aduce flori şi căpşuni, sunteţi copleşiţi de moment, el se scuză şi pleacă, eu rămân cu tine. Coincidenţă sau acţiune programată? Adevăr sau minciună? Trebuia să decid rapid ce să cred, înainte ca lucrurile să degenereze şi să intru într-un carusel al scenariilor din care sigur n-aş mai fi ieşit împreună cu ea. Aveam în faţă o femeie care nu mă minţise niciodată, o femeie alături de care trecusem prin întâmplări care simţeam că ne sudaseră relaţia. Eram eu, ea şi o situaţie. Stătea în faţa mea împietrită, aşteptând parcă ghilotina cuvintelor ce aveau să vină. Am aşezat-o lângă mine, i-am prins capul între mâini, am rugat-o să mă privească şi i-am spus că în ciuda aparenţelor, în ciuda situaţiei cel puţin bizare, îi pun o singură întrebare. Îl aşteptai? Mi-a răspuns cu vocea gâtuită de emoţie că nu. Că oricât de ciudat pare, el a trecut absolut întâmplător, neaşteptat şi nedorit. I-am mulţumit pentru răspuns, am luat-o în braţe, iar ea a început să plângă. Nu putea crede că mi-a fost suficient un singur răspuns pentru a trece peste o situaţie care ar fi putut deveni nefericită pentru amândoi. În weekend am plecat la Paris, iar ulterior totul s-a desfăşurat absolut firesc. Fără frustrări sau reproşuri.

Am fost înşelat şi probabil voi mai fi, dar unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat în toţi aceşti ani de alambic relaţional, este că mult mai uşor poţi înşela efectiv decât poţi minţi despre asta. Şi că sunt momente în care îi forţăm pe cei din jur să ne spună o minciună pe care o credem în locul unui adevăr care ni se pare imposibil de crezut. Aşa că, într-o situaţie ce pare iraţională, înainte de a lua o decizie radicală, fii o secundă raţional şi gândeşte-te la cel de lângă tine, la precedente, la sentimente, la încredere şi viitor.

Cati ani ai?… Locuiesc singura.

Jurnalul unui Infidel. Blog

V-am descoperit pe Facebook si abia astept sa va citesc. Imi doresc sa inteleg lucruri. Poate ceea ce se intampla cu mine va fi altfel. Am ridicat ochii si am privit-o atent. Extrem de tanara pentru astfel de subiecte. Ochi mari, albastri, incarcati de tristete. Mi-a atras atentia.

Cati ani ai? am intrebat-o.

Locuiesc singura. Va las numarul meu de telefon. Mi-ar placea sa iesim la un ceai in oras, daca veti avea timp, imi raspunse ea rosind frumos.

N-am inteles ce legatura avea raspunsul ei cu intrebarea mea. N-am inteles daca este singura, n-am inteles de ce sa bem un ceai in oras daca m-a anuntat ca locuieste singura, n-am inteles de ce astazi la numarul pe care mi l-a dat, mi-a raspuns o alta domnisoara, care habar nu avea cine sunt. Dupa ce am inchis telefonul, am zambit si mi-am adus aminte de vechea zicala cu prefectura. Intregul episod mi s-a parut un mod alambicat de a cauta raspunsuri, de a flirta sau… orice altceva ar fi urmarit.

Dar… lucrul pe care l-am inteles inca o data, este ca iubesc femeile tocmai pentru ca nu le inteleg.