”Ce ai simțit când ți-a tras prima palmă”

Ce-ai simţit când ai primit prima palmă? Din păcate este una dintre realităţile cu care ne confruntăm şi despre care vorbim foarte puţin. Sâmbătă am ascultat o poveste. Povestea unei femei care a suportat timp de 10 ani violenţa celui cu care şi-a unit destinul.  Toate lucrurile au un început. Am întrebat-o dacă îşi mai aduce aminte de prima palmă. Cu lacrimi în ochi, mi-a răspuns că da, îşi aduce aminte. Trecuse aproape un an de când se căsătoriseră şi trebuiau să meargă într-o vizită. El i-a spus că iese câteva minute să stea de vorbă cu cineva, iar ea să fie îmbrăcată, că atunci când va veni el să plece în vizita respectivă. Doar că el a venit după 4 ore. Iar în acest interval nu i-a răspuns deloc la telefon, lăsând-o să trăiască toate stările posibile. Când s-a întors a găsit-o plângând. Ea abia a avut puterea să-l întrebe unde a fost şi de ce nu i-a dat un semn atâta vreme. Iar răspunsul BĂRBATULUI din el a venit instantaneu. I-a tras o palmă şi i-a spus că de azi înainte să nu-l mai întrebe niciodată ce face, unde este său când vine. Apoi a trimis-o să se aranjeze şi cu toată opoziţia ei, a scos-o din casă, în lacrimi, pentru a-şi onora vizita în care trebuiau să meargă. Au trecut de atunci 9 ani, un copil, zeci de palme, sute de injurii şi oceane de lacrimi. Acum a divorţat. Este o femeie frumoasă, dar îmbătrânită înainte de vreme şi cu ochii învăluiţi într-o tristeţe atât de densă încât abia li se mai distinge culoarea. Atunci a rămas mută de uimire. Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă. Nu-i venea să creadă că bărbatul pe care îl iubea, devenise animal. A refuzat să creadă asta. Iar el a doua zi şi-a cerut iertare, spunându-i că o iubeşte foarte mult şi nu ştie ce s-a întâmplat. I-a promis că a fost doar un accident care nu se va mai repeta. Iar ea l-a crezut. Sau a sperat. Doar că el după câteva luni şi-a încălcat promisiunea. Iar lucrurile s-au desfăşurat urmând mereu şi mereu un scenariu asemănător. A apărut copilul. Ea s-a iluzionat crezând că asta va pune capăt violenţelor. Dimpotrivă, s-au amplficat. Copilul devenise pentru el un factor suplimentar de stres. Iar apariţia lui declanşase o nouă pleiadă de înjurături, reproşuri şi jigniri.  Pentru ea, copilul devenise singurul refugiu al infinitei tristeţi cu care se confruntă. Îşi ţinea copilul în braţe, plângea şi îşi spunea că va fi bine. Că tatăl lui se va schimba şi vor fi o familie fericită. Ea avea nevoie să-şi audă propriile gânduri. Dar lucrurile nu s-au schimbat. Ajunjese să-i fie teamă de momentul în care el venea acasă. Se întreba ce dispoziţie va avea. O va înjura, o va plesni sau îi va spune o vorbă frumoasă? Multă vreme şi-a dus această tristeţe singură. Apoi a început să o împărtăşească unor buni prieteni. Un cuplu. Care după ce au depăşit momentul de uimire, au sfătuit-o să divorţeze. Şi i-au promis că îi vor fi alături. Doar că ea se împotrivea. În spatele copilului, eventualelor neajunsuri financiare, problemelor locative, ea îşi ascundea laşitatea. Nu mai era vorba de iubire sau de speranţa că va fi altfel. Era vorba doar de teama că va fi o femeie singură, divorţată cu un copil, distrusă emoţional, confruntată cu lipsa banilor. Cine îi va mai acorda atenţie, cine o va ajuta să-şi crească copilul, cine o va mai iubi vreodată. Devenise o femeie stigmatizată. Doar că nu ştia că acest stigmat şi-l punea singura.  Într-o zi, după o ultimă bătaie, atunci când el a adormit, şi-a luat copilul în braţe şi a plecat la prietenii ei. A refuzat să se ducă la poliţie. Apoi a urmat un divorţ urât. În care s-a trecut de la ameninţări, la promisiuni şi jurăminte. Nimic n-a mai întors-o. După 10 ani şi-a găsit curajul de a opri calvarul De ce femeile stau atâta vreme lângă o astfel de brută? De ce nu pleacă după prima palmă, ştiind că în 99% dintre cazuri urmează şi a doua? De ce de multe ori îţi ascunzi lipsa de curaj în spatele unor motive reale, dar care niciunul dintre ele, dar niciunul nu justifică acceptarea  unui comportament animalic din partea bărbatului cu care te vedeai până la sfârşitul vieţii? De ce nu iei decizii, de ce amâni atât, de ce nu îţi dai şansa să te recompui, să te reconstruieşti alături de alt bărbat? Sau singură. Orice ai alege este mai bine decât să continui să rămâi în ceea ce altul a ales pentru tine. Atât de multe "de ce-uri" şi atât de puţine răspunsuri. Iar despre bărbaţi, despre brutele care ajung să-şi lovească partenera doar pentru că s-au născut cu p**a, despre mizerabilii care îşi demonstrează astfel bărbăţia sau care îşi varsă frustrările, complexele  şi neîmplinirile asupra propriei familii, nu pot să spun decât că mi-aş dori dori să fie transformaţi în femei şi lăsaţi să putrezească în puşcării de bărbaţi.Din păcate este una dintre realităţile cu care ne confruntăm şi despre care vorbim foarte puţin. Sâmbătă am ascultat o poveste. Povestea unei femei care a suportat timp de 10 ani violenţa celui cu care şi-a unit destinul.
Toate lucrurile au un început. Am întrebat-o dacă îşi mai aduce aminte de prima palmă. Cu lacrimi în ochi, mi-a răspuns că da, îşi aduce aminte. Trecuse aproape un an de când se căsătoriseră şi trebuiau să meargă într-o vizită. El i-a spus că iese câteva minute să stea de vorbă cu cineva, iar ea să fie îmbrăcată, că atunci când va veni el să plece în vizita respectivă. Doar că el a venit după 4 ore. Iar în acest interval nu i-a răspuns deloc la telefon, lăsând-o să trăiască toate stările posibile. Când s-a întors a găsit-o plângând. Ea abia a avut puterea să-l întrebe unde a fost şi de ce nu i-a dat un semn atâta vreme. Iar răspunsul ”bărbatului” din el a venit instantaneu. I-a tras o palmă şi i-a spus ca de azi înainte să nu-l mai întrebe niciodată ce face, unde este sau când vine. Apoi a trimis-o să se aranjeze şi cu toată opoziţia ei, a scos-o din casă, în lacrimi, pentru a-şi onora vizita. Au trecut de atunci 9 ani, un copil, zeci de palme, sute de injurii şi oceane de lacrimi. Acum a divorţat. Este o femeie frumoasă, dar îmbătrânită înainte de vreme şi cu ochii învăluiţi într-o tristeţe atât de densă încât abia li se mai distinge culoarea.
Atunci a rămas mută de uimire. Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă. Nu-i venea să creadă că bărbatul pe care îl iubea, devenise animal. A refuzat să creadă asta. Iar el a doua zi şi-a cerut iertare, spunându-i că o iubeşte foarte mult şi nu ştie ce s-a întâmplat. I-a promis că a fost doar un accident care nu se va mai repeta. Iar ea l-a crezut. Sau a sperat. Doar că el după câteva luni şi-a încălcat promisiunea. Iar lucrurile s-au desfăşurat urmând mereu şi mereu un scenariu asemănător. A apărut copilul. Ea s-a iluzionat crezând că asta va pune capăt violenţelor. Dimpotrivă, acestea s-au amplficat. Copilul devenise pentru el un factor suplimentar de stres. Iar apariţia lui declanşase o nouă pleiadă de înjurături, reproşuri şi jigniri.
Pentru ea, copilul devenise singurul refugiu al infinitei tristeţi cu care se confrunta. Îşi ţinea copilul în braţe, plângea şi îşi spunea că va fi bine. Că tatăl lui se va schimba şi vor fi o familie fericită. Ea avea nevoie să-şi audă propriile gânduri. Dar lucrurile nu s-au schimbat. Ajunjese să-i fie teamă de momentul în care el venea acasă. Se întreba ce dispoziţie va avea. O va înjura, o va plesni sau îi va spune o vorbă frumoasă?
Multă vreme şi-a dus această tristeţe singură. Apoi a început să o împărtăşească unor buni prieteni. Un cuplu. Care după ce au depăşit momentul de uimire, au sfătuit-o să divorţeze. Şi i-au promis că îi vor fi alături. Doar că ea se împotrivea. În spatele copilului, a eventualelor neajunsuri financiare, a problemelor locative, ea îşi ascundea laşitatea. Nu mai era vorba de iubire sau de speranţa că va fi altfel. Era vorba doar de teama că va fi o femeie singură, divorţată cu un copil, distrusă emoţional, confruntată cu lipsa banilor. Cine îi va mai acorda atenţie, cine o va ajuta să-şi crească copilul, cine o va mai iubi vreodată. Devenise o femeie stigmatizată. Doar că nu ştia că acest stigmat şi-l punea singura.
Într-o zi, după o ultimă bătaie, atunci când el a adormit, şi-a luat copilul în braţe şi a plecat la prietenii ei. A refuzat să se ducă la poliţie. Apoi a urmat un divorţ urât. În care s-a trecut de la ameninţări, la promisiuni şi jurăminte. Nimic n-a mai întors-o. După 10 ani şi-a găsit curajul de a opri calvarul.
De ce femeile stau atâta vreme lângă o astfel de brută? De ce nu pleacă după prima palmă, ştiind că în 99% dintre cazuri urmează şi a doua? De ce de multe ori îţi ascunzi lipsa de curaj în spatele unor motive reale, dar care niciunul dintre ele, dar niciunul nu justifică acceptarea unui comportament animalic din partea bărbatului cu care te vedeai până la sfârşitul vieţii? De ce nu iei decizii, de ce amâni atât, de ce nu îţi dai şansa să te recompui, să te reconstruieşti alături de alt bărbat? Sau singură. Orice ai alege este mai bine decât să continui să rămâi în ceea ce altul a ales pentru tine. Atât de multe “de ce-uri” şi atât de puţine răspunsuri.
Iar despre bărbaţi, despre brutele care ajung să-şi lovească partenera doar pentru că s-au născut cu p**a, despre mizerabilii care îşi demonstrează astfel bărbăţia sau care îşi varsă frustrările, complexele şi neîmplinirile asupra propriei familii, nu pot să spun decât că mi-aş dori dori să fie transformaţi în femei şi lăsaţi să putrezească în puşcării de bărbaţi.

Ajuta-te! Nu mai ai nimic de pierdut!

Cum pastrezi o relatie

Arta de a păstra o relaţie presupune să dai mai mult decât partea ta. Dar oare cât e partea ta? Cine o stabileşte? Tu sau el? Şi cât timp trebuie să faci asta?

“Mă numesc L. şi am 26 de ani. De aproape 3 ani sunt într-o relaţie. Ne-am cunoscut la un curs, în ultimul an de facultate. După patru luni mă mutasem deja la el. Am fost atât de fericită. Ne-am găsit job-uri, avem prieteni, părinţii ne susţin, totul e bine. Sau era. Ne iubim… sau îl iubesc… sau ne-am iubit. Asta încerc să aflu.

V-am descoperit întâmplător pe Facebook, apoi v-am citit cartea. V-am detestat şi v-am admirat în acelaşi timp. Sunteţi cinic, crud, direct, romantic, tandru, vulgar, prietenos, sensibil şi iubitor deopotrivă. Am citit fiecare poveste de cel puţin trei ori. Vroiam să văd dincolo de rânduri, să fac parte din fiecare poveste. Acum vă rog să faceţi parte din povestea mea.

De aproape jumătate de an lucrurile între noi s-au schimbat. El s-a schimbat. Este rece, distant şi nepăsător. Abia mai facem dragoste si atunci o facem doar la insistenţele mele, directe sau induse. De câte ori am încercat să deschid acest subiect îl închide brutal, cu aceleaşi motivaţii puerile: că nu e nimic, că mi se pare mie, că totul e ok… e doar obosit pentru că a avut o zi grea şi cu promisiunea că vom vorbi altădată. Simt că îl pierd şi asta mă sperie cumplit pentru că nu ştiu ce se întâmplă, nu ştiu cum să vorbesc cu el, nu ştiu cum să împiedic asta. Ajutaţi-mă. Vă rog…”

De multe ori trecem prin situaţii în care avem impresia că nu ne putem descurca singuri. Şi cerem ajutor. Tu, dragă L. îmi ceri ajutorul. Speri că eu sau altcineva îţi vom spune ceva care te va ajuta să-ţi rezolvi situaţia prin care treci. Dar să ţi-o rezolvi doar în modul în care îţi doreşti tu să se rezolve. “Ajută-mă să rămân cu el”. Asta îmi ceri. Dar dacă ceea ce îţi spun eu nu te ajută să rămâi cu el? Dacă eu îţi spun lucruri care susţin o altă direcţie pe care trebuie să mergi? Atunci îmi spui că sunt un dobitoc, iar sfaturile mele sunt inutile. Şi poate că aşa sunt… Cinic şi crud, aşa cum mi-ai spus. Dar sincer.
Nu te pot ajuta. Şi nimeni altcineva n-o poate face. Cei care susţin că ne pot ajuta în aceste situaţii sunt nişte impostori. Oamenii îţi pot spune doar ce au făcut sau ar face ei într-o situaţie ca a ta. Unii îţi povestesc din propria lor experienţă. Alţii nu fac nici măcar atât. Îţi vorbesc din cărţi sau din auzite. Dar nimeni nu te poate ajuta cu adevărat. Pentru că nimeni nu ştie cu adevărat ceea ce se întâmplă în sufletul sau creierul tău. Nimeni nu îţi ştie trăirile, nu îţi contorizează lacrimile sau zâmbetele, nu îţi număra momentele de fericire sau tristeţile. Pentru că povestea ta este filtrată de mine. Pentru că eu nu sunt tu.
Singurul mod real în care te pot ajuta, este să-mi schimb viaţa cu a ta. Imprumuta-mi-te o săptămână şi lasă-mă să-ţi trăiesc relaţia. Lasă-mă să văd ce vezi tu, să ştiu ce ştii tu, să simt ce simţi tu. Iar la final îţi voi spune ce ai de făcut. Dar nici tu, nici eu nu putem face asta. Şi atunci ce fac?, mă vei întreba.
Ajută-te singură. Vrei să fii cu el, vorbeşte cu el. Nu abandona discuţia doar pentru că el vrea să abandoneze. N-ai nimic de pierdut. Află. Între inerţia şi liniaritatea unei relaţii care nu te mai mulţumeşte şi forţarea cu orice risc a unei discuţii care poate lămuri lucrurile dintre voi, alege varianta din urmă.
În fond… ce ai de pierdut? O relaţie pe care oricum îţi e teamă că o vei pierde dacă nu faci nimic? Sau o relaţie pe care ai pierdut-o deja şi n-ai aflat încă?

Eram pregătit pentru adevărul din ochii ei.

Jurnalul unui infidel - Adevarul din ochii eiN-am anunţat-o că vin. Am ajuns la ea imediat după prânz, gândindu-mă că îi fac o bucurie. Aşa cum s-a mai întâmplat. Îmi plăcea să-i văd strălucirea din ochi atunci când o surprindeam cu apariţia mea. Aşa a fost şi de data asta. Aveam o relaţie cu ea de aproape doi ani. Mi-a deschis, mi-a sărit în braţe şi m-a sărutat. Pregătea cafeaua. Pentru cine faci cafea? am întrebat-o. Pentru tine, simţeam că vei veni, mi-a răspuns visătoare. M-am aşezat confortabil pe canapeaua din living, mi-am aprins o ţigară şi am deschis discuţia despre planurile de weekend. Trebuia să plecăm la Paris. Un city break, trei zile, prima noastră ieşire în afara ţării. Nu cred că trecuseră 5 minute de când ajunsesem şi a sunat interfonul. Aştepţi pe cineva?  Nu!, mi-a răspuns mirată. Am deschis eu. În pragul uşii, un tip, cu un buchet de lalele şi o pungă de plastic plină cu căpşuni. Instantaneu, văzându-mă, zâmbetul cu care venise i s-a transformat într-o grimasă. S-a recomandat, l-am poftit înăuntru şi am privit reacţia ei. A rămas mută de uimire. Era fostul ei prieten, un tip cu care nu se mai văzuse de multă vreme, cu care mai vorbea din când în când la telefon şi care, la fel ca mine, se hotărâse să-i facă o surpriză. Îi adusese flori şi căpşuni de la părinţii lui de la ţară. Cel puţin aşa susţinea el. Îi priveam pe amândoi. Erau stânjeniţi. Era o atmosferă încărcată, iar lucrurile păreau a fi cu totul altfel decât erau prezentate. I-am spus ei să-l servească pe tip cu o cafea, dar el s-a scuzat elegant, spunând că a fost doar în trecere, îşi cere scuze că ne-a deranjat şi trebuie să plece. Am zâmbit, i-am mulţumit pentru căpşuni iar în următorul minut ieşea pe uşă.

Să concluzionez… ajung la tine fără să-ţi spun, te găsesc pregătind cafeaua la prânz (deşi tu nu eşti o mare băutoare de cafea), în 5 minute vine fostul tău prieten pe care spui că nu l-ai mai văzut de cel puţin doi ani, îţi aduce flori şi căpşuni, sunteţi copleşiţi de moment, el se scuză şi pleacă, eu rămân cu tine. Coincidenţă sau acţiune programată? Adevăr sau minciună? Trebuia să decid rapid ce să cred, înainte ca lucrurile să degenereze şi să intru într-un carusel al scenariilor din care sigur n-aş mai fi ieşit împreună cu ea. Aveam în faţă o femeie care nu mă minţise niciodată, o femeie alături de care trecusem prin întâmplări care simţeam că ne sudaseră relaţia. Eram eu, ea şi o situaţie. Stătea în faţa mea împietrită, aşteptând parcă ghilotina cuvintelor ce aveau să vină. Am aşezat-o lângă mine, i-am prins capul între mâini, am rugat-o să mă privească şi i-am spus că în ciuda aparenţelor, în ciuda situaţiei cel puţin bizare, îi pun o singură întrebare. Îl aşteptai? Mi-a răspuns cu vocea gâtuită de emoţie că nu. Că oricât de ciudat pare, el a trecut absolut întâmplător, neaşteptat şi nedorit. I-am mulţumit pentru răspuns, am luat-o în braţe, iar ea a început să plângă. Nu putea crede că mi-a fost suficient un singur răspuns pentru a trece peste o situaţie care ar fi putut deveni nefericită pentru amândoi. În weekend am plecat la Paris, iar ulterior totul s-a desfăşurat absolut firesc. Fără frustrări sau reproşuri.

Am fost înşelat şi probabil voi mai fi, dar unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat în toţi aceşti ani de alambic relaţional, este că mult mai uşor poţi înşela efectiv decât poţi minţi despre asta. Şi că sunt momente în care îi forţăm pe cei din jur să ne spună o minciună pe care o credem în locul unui adevăr care ni se pare imposibil de crezut. Aşa că, într-o situaţie ce pare iraţională, înainte de a lua o decizie radicală, fii o secundă raţional şi gândeşte-te la cel de lângă tine, la precedente, la sentimente, la încredere şi viitor.

Jurnalul unui infidel. Eu mint. Si tu. Dar cat de ieftine sunt minciunile fiecaruia dintre noi?

8166985_f520

Incep cu definitia din DEX: MINCIÚNĂ, minciuni, s. f. 1. Denaturare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva.

Fiecare dintre noi a mintit. Asta e un adevar. Mintim ca sa provocam placere, mintim ca sa provocam durere, mintim ca sa protejam sau sa ne protejam, mintim ca sa ascundem, mintim de teama, mintim din obisnuinta, mintim pentru ca ni se permite, mintim pentru a salva aparente, mintim pentru bani, mintim pentru faima, mintim pentru tot. Paradoxul este ca noi, toti cei care mintim, avem pretentia sa nu fim mintiti. Vrem adevarul, cerem adevarul. Chiar daca nu suntem pregatiti pentru el.

Nu ma judecati. Nu tin morala nimanui si nici nu incerc sa pozez in vreun monument de integritate si adevar absolut.

Am fost un mincinos. Sunt un mincinos. Am mintit mult si pe multi. Minciunile mele au provocat durere, suferinta, lacrimi, bucurie, zambete, sperante. La un moment dat m-am uitat in oglinda. Si mi s-a parut ca cel pe care il vad este altcineva. Un tip ridicol, imbracat in minciuna, un fals. L-am alungat, am sters oglinda si m-am vazut pe mine. Cel adevarat, cel real, cel caruia trebuia sa-i spun adevarul.  Am incercat sa-l mint si pe el. Am recurs la tot arsenalul de minciuni si tehnici de manipulare. Am ras, am plans, i-am cerut iertare, l-am amenintat. Dar omul din oglinda a ramas impasibil. Omul din oglinda ma privea si astepta sa-i spun adevarul. Privirea lui ma ingenunchea. Incercam sa-i fac fata, sa lupt cu el, sa-l privesc in ochi si sa-l castig. Sa-l cumpar cu vorbele mele frumoase. Dar omul din oglinda nu era de vanzare.

Atunci am renuntat. Am pierdut batalia cu el, am castigat  razboiul cu mine. Din acel moment, am renuntat sa mint fortuit. Sa spun vorbe, doar pentru ca stiam ca trebuie sa fie spuse. Sa-mi creez o imagine din franturi de minciuni, doar pentru ca eu credeam ca aceea este imaginea care-mi trebuie, care mi se potriveste, care ma ajuta si ma protejeaza.

Atunci am inteles ca voi mai minti. Dar nu inainte de a-l intreba pe omul din oglinda. Daca el imi va spune ca minciuna aceea va produce mai putine daune decat adevarul, voi minti. Daca nu….n-o voi face. Voi spune adevarul.

Nu sunt, n-am fost si nu voi fi un sfant. Nici un ipocrit. Dar nu voi mai minti doar pentru a minti. Nu-ti voi spune ca te iubesc, daca n-o simt, nu-ti voi spune ca te urasc, daca nu e asa. Dar iti voi spune ca nu stiu, daca eu cred ca asta te protejeaza pe tine.

Minciuna face parte din noi, din viata noastra. Nu putem si nici nu cred ca ar fi bine sa traim fara ea. Dar putem incerca sa renuntam la minciunile ieftine, la minciunile fara substanta, la minciunile care ne fac sa credem in iluzia ca ne pot aduce beneficii. Daca reusim sa renuntam macar la astea, vom fi mai limpezi. Si noi si cei din jurul nostru.

Victima destinului sau stapanul propriilor alegeri?

leap-of-faith

Daca mama si iubitul tau, ar fi implicati  intr-un accident cu urmari la fel de grave pentru amandoi si ar ajunge la spitale diferite, pe cine ai vizita primul?

E o intrebare dura? Nu e cea mai dura pe care puteam sa o pun.  Raspunsul la ea te face sa te simti vinovat?  E doar o situatie ipotetica, care nu se poate intampla in viata reala?

Posibil. Vreau sa spun doar…  ca viata este un cumul de alegeri. Alegeri pe care eu le vad de doua feluri. Alegeri pe care le facem rational (cu capul) si alegeri pe care le facem emotional (cu inima). Alegerile amestecate sunt un semn de slabiciune. Vestea trista este ca noi trebuie sa facem acestea alegeri. Singuri. Si trebuie sa ne asumam consecintele. Uneori, aceste alegeri ne schimba fundamental viata. Si aflam asta. Alteori, nici macar nu stim ca alegerea pe care am facut-o candva, a facut sa se intample ceea ce traim acum. Am ales rapid, fara sa ne gandim ce influente poate avea in viitor decizia noastra. Ce s-ar fi intamplat daca atunci, am fi ales altfel? Ce fel de… “butterfly effect’’ ar fi avut loc. In viata, pentru orice lucru care ni se intampla, exista cel putin doua alternative.

Atunci cand nu suntem multumiti de ceea ce ni se intampla, dam vina pe destin, soarta, karma, pacatele vietilor anterioare, nesansa. Si mergem mai departe. Spunandu-ne ca “asa a fost sa fie”, “asa a trebuit sa se intample”. Ne adapostim la umbra propriei noastre lasitati, macinati de propria noastra nefericire, ne scufundam in rutina vietii pe care o traim si devenim supravietuitori. Supravietuitorii propriilor noastre alegeri.

Atunci cand suntem multumiti de ceea ce ni se intampla, ne felicitam spunandu-ne ca am facut o alegere buna.

Cand faci o alegere, fii pregatit pentru consecinte neasteptate si ireversibile. Mai ales cand e vorba de oameni.

Cineva, imi spunea odata, ca cei mai fericiti oameni sunt cei care la finalul vietii, nu-si pun intrebarea ‘’cum ar fi fost, daca…’’

Sunt cei care au facut alegerile potrivite? Nu. Sunt doar cei care au facut alegerile  pentru ei.  Si si-au asumat asta. Fara sa le pese ca vor fi judecati de cei din jur. Nimeni nu traieste in locul tau, nimeni nu-ti cunoaste starile, emotiile, trairile. Asa ca nu alege pentru altii. Fa-ti propriile alegeri, dar fii pregatit sa traiesti cu asta. Iti trebuie curaj pentru a face acest lucru.  Universul recompenseaza curajul. Inlatura obstacolele, netezeste calea si aduce oportunitati suplimentare, odata ce curajul este demonstrat.

Asa ca, inainte de a judeca alegerea pe care o face un om intr-o situatie ca cea de mai sus, intrebati-va daca voi aveti curajul de a alege.