Desparte-mă de tine. Că eu nu ştiu s-o fac

desparte-ma de tine
Una dintre concluziile celor 4 decenii în care m-am învârtit până acum, este că foarte puţini oameni ştiu să se despartă. În fond, ce e despărţirea? Antonimul apropierii. Dacă am ştiut să facem ceea ce a fost de făcut ca să fim împreună, de ce naiba nu putem face invers ca să ne despărţim? Ufff….
Sunt o multitudine de motive care pot duce la despărţire. Mult mai multe decât cele care apropie oamenii.
Lucrul esenţial într-o despărţire este ca cel puţin unul dintre parteneri să vrea. Să vrea de-adevăratelea. Dacă îţi trece aşa un gând, dacă arunci cuvinte de despărţire zilnic şi doar de dragul cuvintelor, dacă bravezi ameninţându-l mereu pe celălalt cu despărţirea, dacă îţi faci bagajele dar nu-ţi doreşti decât să fii oprit, dacă întotdeauna îţi cauţi scuze în spatele cărora îţi ascunzi teama de decizii, atunci vei sfârşi obosit, într-o relaţie agonizantă la finalul căreia să nu te surprindă dacă tu vei fi cel părăsit.
În foarte puţine cazuri amândoi îşi doresc despărţirea în acelaşi timp. Nu e uşor să te desparţi de cineva cu care ai construit amintiri. Nicio relaţie nu începe prost, aşa că nu există nicio relaţie în care să nu existe amintiri frumoase. Unele se estompează, altele sunt înlocuite de amintiri urâte, dar nu dispar în totalitate. Iubim încă, ne obişnuim, ne e milă, suntem recunoscători, ne place încă sexul împreună. Sunt multe motive pe care am putea să le găsim pentru a amâna inevitabilul. Dar dacă ni s-a înfiripat în cap gândul despărţirii, înseamnă că există motive mai puternice pentru care trebuie s-o facem. Dacă am epuizat tot ceea ce ne-am gândit că ar putea să ne facă să fim împreună în continuare şi totuşi nu simţim că e suficient, atunci hai să ne despărţim. Nu ne-am născut împreună, nu trebuie să murim împreună. Ne dăm şansa la o altă viaţă. Separaţi. Am fost minţiţi, trădaţi, înşelaţi, brutalizaţi, nerespectaţi, neiubiţi… hai să ne despărţim. Nu-mi trebuie aprobarea ta ca să mă despart de tine. Există ceva care m-a adus aici, ceva peste care nu pot trece. Comunicăm. Îţi spun că mă despart. Şi o fac.
Există părăsit şi părăsitor. Părăsitul e cel care rămâne, cel care nu vrea să se despartă, cel care suferă mai mult. Părăsitorul e cel care ia decizia, care pleacă şi cel care se presupune că emoţional e mai puţin devastat. Nu întotdeauna părăsitul este vinovat sau responsabil de decizia părăsitorului. Uneori el este doar o victimă colaterală a unui părăsitor vinovat şi nepăsător. Astea sunt situaţiile cele mai dureroase. Nevinovat, luat prin surprindere, părăsitul se trezeşte singur. E lăsat în urmă fără permisiunea lui. Devine trist, confuz, deprimat, depresiv. Îi trebuie timp să-şi înţeleagă noul statut şi să descopere că lumea nu se termină cu o despărţire.
Dacă ar exista o comunicare veritabilă între parteneri, dacă adevărul ar fi fundamentul oricărei relaţii, atunci şi despărţirile ar fi infinit mai uşoare. Suntem împreună şi rămânem împreună atât timp că ne iubim, suntem fericiţi şi ne e bine. Dacă nu mai există aceste lucruri, ne despărţim. Civilizat, decent, cu cât mai puţine daune de ambele părţi. În fond, aşa cum am mai spus… pământul e rotund, dar noi rămânem pe loc. Dacă pleacă unul din jurul nostru, automat altcineva îi va lua locul. Pentru că, părăsit sau părăsitor, lumea fiecăruia e într-o permanentă mişcare.