Jurnalul unui infidel. Protectia anonimatului.

pride-and-prejudice-954183_1280_554
Anonim (DEX) – “Care rămâne neștiut, necunoscut; fără personalitate.”

Traim lucruri, gandim lucruri, spunem lucruri. Le spunem celor din jur, ni le spunem noua insine. Dar le spunem vreodata in totalitate? Le spunem vreodata dezvelite de ambalajul stralucitor al prejudecatilor? Lor sau noua. Nu, nu le spunem. Nici macar noua. Pentru ca ne-ar speria, pentru ca ne-ar face sa ne fie rusine, pentru ca ne-ar fi teama ca gandurile noastre sa nu se auda. Mintim, tradam, inselam, manipulam. Atunci cand altii spun lucrurile pe care noi le gandim sau le facem, ne bucuram. Dar e o bucurie fatarnica, ascunsa. Pentru ca noi nu ne putem bucura la vedere. Pentru ca ne-ar fi frica. Frica de stigmatizarea multimii. Pentru ca multimea n-are voce, multimea n-are ganduri. Multimea se lasa condusa de norme, reguli, moralitate, traditii si prejudecati. Multimea e un tot, e o masa fara personalitate. Multimea nu ne arata cu degetul, nu ne omoara cu pietre. Pentru ca noi suntem multimea. Si asta ne face sa ne simtim in siguranta. Ne ofera protectia anonimatului. Ne amagim gandind ca asa trebuie sa fie. Ca putem fi noi, cei care gandim, cei care avem curajul sa ne exprimam gandurile, cei care avem personalitate, doar in intimitatea noastra. Ca atunci cand ne simtim in siguranta, putem lasa masca pe care o folosim in multime si putem redeveni. Ne putem revolta, ne putem opune, putem gandi liber, putem vorbi liber. Chiar daca nu ne aude nimeni. Chiar daca nimanui nu-i pasa. Si asta ne asigura o senzatie de suficienta. Ca a doua zi, sa ne putem aseza din nou peste fata, peste ganduri, peste personalitate, masca. Si sa ne ocupam cuminti locul in multime. In multimea care ne primeste cu caldura. Pentru ca multimea, nu minte, nu fura, nu inseala, nu tradeaza. In multime toti sunt albi, toti sunt puri. Chiar daca tu faci lucrurile astea, multimea nu ti le recunoaste si nu ti le condamna. Pentru ca tu faci parte din ea, iar ea te-a asumat. Daca cineva din afara, isi recunoaste slabiciunile, viciile, gandurile, trairile, nu mai conteaza ca tu faci la fel, simti la fel, traiesti la fel. Nu-ti poti permite sa arati ca-i dai dreptate. Teama de a fi aruncat afara din multime, iti paralizeaza curajul de a incerca sa iesi din ea. Si atunci te imbraci cu ipocrizia care te defineste, iti unesti vocea cu a multimii si strigi. Strigi impotriva celui care a avut curajul sa spuna ca e altfel. Chiar daca “altfel” inseamna la fel ca tine.
Apoi ajungi acasa, te privesti in oglinda, iti este greata de lipsa ta de curaj, dar iti spui ca n-ai fi avut cum sa fii altfel. Ai ales ca si astazi sa fii anonim. Si adormi.

Jurnalul unui infidel – Egoism vs. realism

If you don’t love yourself, no one will. 

Suntem construiti din emotii. Fara emotii am fi niste masini. Dar emotiile sunt de fapt niste perceptii. Ale noastre despre oamenii care ne inconjoara, despre lucrurile cu care suntem in contact, despre situatiile in care suntem pusi. Schimbarea lor atrage invariabil schimbarea emotiilor noastre. Noi ne putem schimba tocmai datorita unor experiente pe care le constientizam. Emotiile ne ajuta sa constientizam asta.

Am fost crescut de bunica mea de la 3 luni pana la 5 ani si jumatate. M-a venerat. Primul nepot al celui mai mic copil al ei si singurul pe care l-a crescut. Bunica mea. O femeie dintr-o bucata, rigida, ferma, neiertatoare, egoista, rea. Asa o descriau cei din jur. Iar aceasta femeie m-a iubit pe mine. Imi spunea mereu ca eu sunt marea ei dragoste si nu se sfia sa spuna tuturor ca pe mine ma iubeste cel mai mult, mai mult decat pe oricine. Mi-am iubit bunica mai mult decat pe mama. Oricat de dur ar suna asta. Pana la 15 ani petreceam vacantele aproape in intregime acolo. Mancam cu ea, dormeam cu ea, imi citea, ii citeam, ma legana, ma mangaia, ma alinta. Ma intorceam in Bucuresti cu lacrimi in ochi. Imi era dor de ea, asa cum ii este dor unui indragostit de iubita lui. Atunci cand ma vedea, ochii ei albastri cu inflexiuni de otel, se umpleau de bucurie. Deveneau stralucitori. Iar chipul dur, de leoaica veritabila, se transforma in cel mai bland si luminios chip. M-a parasit cand aveam 22 de ani, dupa o suferinta de 6 luni. 6 luni cumplite pentru ea, 6 luni cumplite pentru mine. Am fost ultima persoana pe care a recunoscut-o inainte sa-si piarda uzul ratiunii, am fost ultima peroana careia i-a spus ca o iubeste. Au trecut 18 ani de atunci si de cate ori imi amintesc de ea, mi se umezesc ochii. De drag si dor.

Printre multe lucruri pe care le-am invatat de la bunica mea, doua si-au facut loc in mintea mea, mi-au modelat formarea ca adult, mi-au conturat si incadrat emotiile intr-un tipar. Primul a fost ca in viata mea, in orice moment, trebuie sa existe o persoana pe care s-o iubesc mai mult decat pe toate celelalte. Ca trebuie sa exista o persoana, pentru care, daca as fi pus intr-o situatie extrema, sa pot renunta la toate celelalte la un loc.

Iar cel de-al doilea lucru, este ca dincolo de persoana aceasta, trebuie sa fiu eu. Eu sa fiu cea mai importanta persoana pentru mine. Traim o singura data, Dumnezeu ne-a dat o singura viata si trebuie sa o traim pentru noi. Nu pentru altcineva, indiferent cine este acel altcineva. Copil, parinte, frate, iubita. Fiecare isi traieste propria viata.

Multi dintre noi isi consuma viata in moduri in care nu-si doresc sa o consume, doar pentru ca nu pot lua anumite decizii. Decizii care i-ar afecta pe cei din jur. Iar ei spun ca le pasa asa de mult de asta, incat prefera sa traiasca intr-un compromis sau nefericire totala. De cate ori n-am auzit spunandu-se in jur: “nu pot sa-l/s-o parasesc pentru ca ma gandesc la copil? Sau la iubit, parinti, rude… Nu vreau sa-i fac sa sufere!” Si atunci ce fac? Decid sa raman in situatia care-mi provoaca suferinta, insatisfactie, nefericire sau nu-mi provoaca nimic, doar pentru ca ma gandesc ca decizia mea ii afecteaza pe cei din jur? Dar pe mine? Decizia sau indecizia mea, ma afecteaza in primul rand pe mine! Nu pot cumpara linistea si fericirea altora cu propria-mi fericire! Nu este un schimb fair! La fel cum nu-mi pot ascunde la infinit slabiciunile sau lipsa de asumare a poverii unei decizii, in spatele faptului ca-mi pasa atat de mult de cei din jur, incat ma sacrific pe mine. Nu toti suntem Isus.  Si nu ma simt vinovat fata de mine, pentru ca ma consider cel mai important pentru mine. Iar fata de ceilalti cu atat mai putin. Iubesc, empatizez, imi pasa. Dar ma protejez. Nelasand pe nimeni sa devina mai important decat mine. Eu sunt prima mea prioritate. De la mine am cele mai mari asteptari, de mine imi este cel mai teama. Apoi de persoana pe care o iubesc cel mai mult. Persoana care de-a lungul anilor, s-a schimbat. Iubirile vin si pleaca. Emotiile…vin, pleaca si se schimba. Eu sunt singurul care ramane. Am iubit, am avut incredere, am fost dezamagit. Am suferit. Niciodata mult, niciodata n-a devenit ceva patologic. Scurt si intens. Asta pentru ca eu sunt cel mai important pentru mine. Eu raman cu mine indiferent de ceea ce se intampla. Si pentru ca, pana cand se va demonstra ca traim mai multe vieti si-mi pot dedica…cateva dintre ele fericirii altora, imi traiesc singura viata despre care stiu, asa cum simt sa o fac… asezat fix in mijocul ei.