Meriti sa fii iubit asa?

“...dorul?? Întotdeauna am crezut că e ceva-ul ăla care mă face să-mi doresc să revăd un prieten, un fost coleg, o rudă. Care îmi alimentează nerăbdarea cu care aştept o astfel de întâlnire. Care mă face să-mi aleg cu mare atenție ţinuta potrivită şi machiajul aferent. Care-mi produce zâmbete atunci când vine. M-am înşelat. Dorul este cel mai rău dintre lucrurile bune care mi se puteau întâmpla. Dorul de tine îmi striveşte creierii, îmi apasă pieptul, îmi amorţeşte mâinile, îmi tulbură privirea. Dorul de tine mă încorsetează într-o durere atât de neaşteptată şi de mare, încât îmi e teamă să nu mor. Dar n-am cum să mor, pentru că mi-ar fi atât de dor de tine, încât Dumnezeu m-ar trimite înapoi să te văd. Îmi e dor când dorm, când mă trezesc, când mănânc, când stau, când vorbesc. Îmi e dor când respir. Îmi e dor când sunt cu tine. Și mi se umezesc ochii fără motiv. Îi mint pe toţi care mă întreabă ce am. N-ar înţelege. Nici tu n-ai înţelege. Uneori mi se pare că am adunat toate dorurile vieţilor anterioare în viaţa asta. Mi-a fost dor de tine dintotdeauna. Ce mi-ai făcut? Urăsc dorul de tine. Iubesc dorul de tine. Eşti doar un om. Îmi pierd minţile. Sufletul meu se revoltă împotriva ta şi a iubirii pe care ţi-o port. Şi tu ştii şi nu ştii. Îţi vorbesc şi tac. Îţi respir şi mă sufoc. O iubire enormă, apocaliptică şi anarhică. O iubire care mi-a furat trecutul şi m-a lăsat fără viitor. Mi-a lăsat bucuria zilelor cu tine şi amărăciunea zilelor fără tine. Eşti prezentul meu. M-am avut pe mine şi nu mă mai am. Te am pe tine în schimb. Nu-ţi cer să mă iubeşti. Pentru că nu ştii, nu poţi şi oricum ar fi prea puţin. Lasă-mă doar să te păstrez. Cu dor…

 

Jurnalul unui infidel. Te iubesc până la infinit.

te iubesc pana la infinit
Eram un puşti studios la începutul clasei a 6-a. Nu-mi aduc aminte cum arăta. Ştiu doar că o chema Andra, purta ochelari şi făceam împreună comentariile la română. Cred că mă plăcea, scria în oracol despre mine şi mă ajuta de fiecare dată când îi ceream. Într-o zi, când eram aplecaţi asupra unei lecturi la limba română, am pupat-o pe obraz şi i-am spus că o iubesc. Îmi amintesc roşeaţa obrajilor ei şi modul cald în care m-a întrebat cât de mult o iubesc. “Până la infinit” i-am răspuns. N-a părut să fie mişcată foarte tare de răspunsul meu. A fost prima declaraţie de dragoste pe care am făcut-o unei fete. În acea seară mi-am întrebat tatăl dacă “infinit” înseamnă mult. Iar răspunsul tatălui meu nu l-am uitat niciodată. “Dragul meu, nu ştiu dacă înseamnă mult, dar ştiu că înseamnă foarte departe. Atât de departe încât nimeni, niciodată, n-a ajuns acolo”
Acum câteva zile cineva mi-a spus că mă iubeşte până la infinit. Am rămas blocat. Mi-a fost teamă. De mine, de ea, de o iubire fără capăt. Te pot iubi mult, te pot iubi tare, te pot iubi cel mai mult şi cel mai tare, te pot iubi până la soare şi înapoi, dar nu ştiu dacă te pot iubi până la infinit. Nu ştiu dacă te pot iubi incomensurabil. Îmi este teamă că infinitul meu este mai aproape decât infinitul tău. Şi că voi ajunge la capăt. Nu vreau să mă iubeşti până la infinit, nu vreau să mă iubeşti într-un mod pe care nu-l pot cuantifica, pentru că asta mă sperie. Şi fug. Iubeşte-mă infinit de frumos, chiar dacă va fi puţin şi aproape.