Jurnalul unui infidel. Iubirea – Everestul emotiilor tale.

mount-everest-1

Am văzut un documentar pe Discovery, absolut fascinant. Despre oameni care au escaladat Everestul. Despre curaj, pasiune, putere, dorință, nebunie, depășirea limitelor. Dar lucrul care m-a impresionat cel mai tare, a fost când am aflat că 80% dintre cei care și-au pierdut viața acolo, au murit la coborâre. M-am întrebat de ce, am avut un moment de profunzime și am făcut o analogie cu ceea ce se întâmplă în viața reală. În iubire. Speri, cunoști, descoperi și ajungi să iubești. Te simți deasupra tuturor. Mai sus decât ai fost vreodată. Dorința de a ajunge acolo, bucuria imensă pe care speri că o vei simți ajungând, îți ascute simțurile, te încarcă cu adrenalină, te face să nu simți lucruri rele, piedici, umilințe sau opreliști. Pentru că ceea ce știi că vei găsi ajungând acolo, face să merite orice sacrificiu, te determină să faci o mulțime de lucruri de care nu te credeai capabil. Am ajuns pe Everest.. și aici mă refer la Everestul fiecăruia. Ne înfigem stegulețul, ne marcăm locul. Ne râde sufletul, suntem stăpânii Universului. Ne-am dori ca timpul să dispară. Suntem noi, iubirea noastră și Everestul. Unii reușesc să rămână acolo până la final. Puțini. Celor mai mulți dintre noi li se întâmplă ceva… sau cineva… care ne obligă să coborâm. Să lăsăm totul în urmă. Să lăsăm loc următorului explorator. În momentul acela ne cuprinde spaima. Înghețăm… pentru că știm că trebuie să coborâm, că timpul nostru pe vârful cel mai înalt, a expirat. Și începem coborârea. Nu mai există bucurie, nu mai există dorință, simțurile ni s-au atrofiat… devenim neatenți, nepăsători… și murim. Emoțional. Devenim triști, nefericiți, depresivi, anxioși. Ne gândim că nu vom mai ajunge niciodată acolo. Am fi putut evita asta? Da… dacă în loc de Everest, am fi ales Aconcagua sau Kilimanjaro. Pentru că asta ne-ar fi făcut să știm că nu suntem cel mai sus, că nu stăpânim Universul, că nu atingem cerul… că oricând… mai există un vârf, mai sus decât cel pe care suntem. Și am fi avut speranța că vom ajunge pe Everest. Vreodată. Altădată. Dar, poate că bucuria pe care am simțit-o atingând Everestul și pe care n-am fi simțit-o pe alte vârfuri, a meritat sacrificiul. Concluzia??… Iubește. Dă-ți voie să ajungi sus. Cel mai sus. De fiecare dată. Gândește-te că pentru fiecare iubire pe care o întâlnești, există câte un Everest. Nimeni nu știe cât vei rămâne acolo, dar merită să încerci. Pentru că ai doar două opțiuni: te urci pe cel mai înalt vârf, iubești, ești fericit și liber, dar riști să mori, sau… îți alegi un ”Everest” mai accesibil, care nu te solicită atât de intens, care te satisface, te face să te simți comod, confortabil și atunci… nu riști să mori. Decât pe dinăuntru. Doar tu alegi.

Jurnalul unui infidel. Noua iubire din vechea gara de provincie

old-railway-station-ron-shoshani

Traiesti o mare iubire. Inchizi ochii si te vezi alaturi de ea peste ani. Si intr-o zi, totul se spulbera. Esti devastat, trist, lipsit de speranta. Te gandesti ca nu vei mai iubi, ca nu vei mai avea niciodata langa tine iubirea alaturi de care sa te proiectezi in viitor. Te simti precum un calator abandonat pe peronul unei vechi gari de provincie. Prin care nu mai trece niciun tren. Nici macar nu te ridici de pe banca sa privesti de-a lungul sinelor. Nici macar nu te gandesti sa pleci din acea gara spre alta, prin care trec trenuri. Privesti in gol. Tu… omul fara tren… omul fara iubire. Omul fara speranta. Omul care crede ca biletul lui spre fericire a ramas in buzunarul ei. Iar ea a plecat cu ultimul tren. Dar… in timp ce gandurile tale zac amestecate cu pietrele dintre sine, auzi un suierat. Esti sfarsit, esti fara vlaga, dar instinctul de conservare te face sa te ridici de pe banca. Ai simturile ascutite la maxim. Ii vezi lumina, ii simti puterea. Ingheti la gandul ca ar putea trece fara sa se opreasca si te asezi pe sine. Mori sau te urci in el. Si trenul opreste. In el este o noua speranta. In el este un alt zambet, cu un alt bilet, pentru o alta fericire. Te urci in el si pleaca. Peronul pustiu pe care ai zacut abandonat, se face mic. Te uiti dupa el. Il petreci cu privirea pana nu-l mai zaresti deloc. Incepi sa-l uiti. Te lasi prins in vartejul noii tale calatorii. Privesti pe geam, in timp ce iubirea cea noua iti mangaie sufletul. Iti doresti ca acest tren sa nu se mai opreasca niciodata. Inchizi ochii si te vezi alaturi de ea peste ani. Si atunci… zambesti si iti aduci aminte de peronul pe care iubirea te-a abandonat. Si te bucuri ca a facut-o. Pentru ca altfel, tu nu te-ai fi putut bucura nicodata de noua ta calatorie. Care ti se pare mai fascinanta decat toate celelalte. Si intelegi atunci, ca intotdeauna, prin orice veche gara de provincie, va mai trece un tren. Si dupa orice sfarsit, va veni un nou si frumos inceput. Si dupa orice iubire, va veni alta. Ai curaj. Asteapt-o.